Rolul şi locul portului popular în arta populară românească

Manifestari Artistice Pe Teritoriul Romaniei Rolul şi locul portului popular în arta populară românească

În marea serie a obiectelor, formând un uriaş şi grăitor alfabet, alături de unelte, vase, construcţii, portul popular deţine un loc proeminent. Istoria portului popular din ţara noastră, este împletită, într-un chip de nedesfăcut, cu viaţa şi istoria poporului român şi a celor ce au trăit pe aceleaşi pământuri ale noastre cu mii de ani înainte. Termenul folosit în mod obişnuit de specialişti pentru a denumi ansamblul de piese pe care le poartă un om pentru a-şi acoperi trupul este cel de costum, care este un neologism. ,,În vorbire se întrebuinţează mai ales termenul port (purta, lat. portare) îmbrăcămintea şi încălţămintea obişnuită a unui om; fel de îmbrăcăminte caracteristic unui popor, unei regiuni, unei epoci, costum.” Cea mai veche atestare a termenului în limba română pare să fie din traducerea scrierii lui Herodot (1645), 300: ,,Le primeniră hainele lor într-alt port.” Mărturie a preocupării omului de a-şi întregi şi pune în valoare farmecul şi însuşirile pe care i le-a dăruit natura, costumul a ocupat întotdeauna un loc aparte în viaţa cotidiană. Vestigiile descoperite în săpăturile arheologice, mărturiile scriitorilor din Antichitate şi din Evul Mediu demonstreză că portul a fost nemijlocit legat de viaţa omului, de contextul social-istoric în care a trăit, de mediul geografico-climatic. Sobru sau plin de culoare şi strălucire, costumul a marcat bucuria sau tristeţea, tinereţea şi bătrâneţea, nunta şi înmormântarae, cu alte cuvinte fiecare etapă şi aspect de viaţă. Adevărată ,,carte de identitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale României, costumul popular tradiţional s-a constituit în urma unui îndelungat proces de creaţie. Nenumărate vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice şi enografice, atestă continuitatea, de-a lungul veacurilor, a formelor de cultură şi civilizaţie ale românilor şi strămoşilor acestora în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cele mai vechi mărturii despre costum datează din perioada neolitică şi epoca bronzului. Din aceasta perioadă datează figurinele descoperite în necropola de la Cârna, Oltenia şi desenele geometrice de pe corpul unor idoli de lut - Venus de la Craiova. Aceste statuete din lut, descoperite în necropola de incinerare a staţiunii de la Cîrna din sudul regiunii Oltenia înfăţişau femei îmbrăcate în cămaşă, catrinţe şi bete, cu unele detalii ornamentale.

1

Alte mărturii iconografice referitoare la portul strămăşilor daci ne parvin din perioada antichităţii romane, prin intermediul a două monumente celebre: Tropaeum Trajani din comuna Adamclisi, Dobrogea, România şi Columna lui Traian de la Roma, Italia. Născut din necesitatea de a proteja corpul de intemperii, portul popular, dezvoltându-se o dată cu formele vieţii sociale, se manifestă ca unul din elementele de bază ale culturii materiale. Cunoaşterea lui permite înţelegerea caracterelor proprii ale poporului şi contribuie esenţial la definirea specificului etnic. Variind de la o regiune la alta în funcţie de caracterul etnic, de evoluţia istorică a poporului, în funcţie de tradiţii, de condiţii social-economice, geografice, climatice, perfecţionându-şi structura şi dezvoltând de la o epocă la alta tot mai mult latura artistică, componentele portului popular românesc se situează printre manifestările majore ale creaţiei artistice populare. Portul popular, la fel ca şi alte fenomene şi procese ale culturii materiale şi spirituale – arhitectura, ţesăturile, ceramica, folclorul epic şi muzical, obiceiurile, reflectând modul tradiţional de viaţă al poporului, vădeşte prin puternica sa unitate structurală bazată pe continuitatea şi dezvoltarea creatoare a tradiţiilor sale valoroase, însăşi continuitatea lui. ,,În urma studierii unor documente materiale şi grafice despre portul românesc, se pot face unele constatări: portul popular românesc se încadrează prin anumite elemente ale sale, unei zone mai mari, iliro-tracică, el este diferit faţă de portul popoarelor vecine, datorită elementelor etnice diferite de la noi din ţară, portul popular românesc are o veche tradiţie şi o perfectă continuitate în evoluţia sa, are unitate şi tradiţie pe teritoriul românesc.” Integrată elementelor culturii materiale, îmbrăcămintea constituie unul din capitolele importante ale etnografiei, iar în măsura în care are rol ornamental, decorativ, este obiectul studiului creaţiei artistice populare. La început, îmbrăcămintea a avut un rol strict practic, dictat de necesitatea omului de a-şi proteja corpul de intemperii. Cu timpul însă, odată cu închegarea primelor forme de viaţă socială, îmbrăcămintea a primit şi valoare artistică, ornamentală, decorativă, integrându-se primelor manifestări de exprimare, de împărtăşire a unor senzaţii, impresii, sentimente, între indivizii aceleiaşi comunităţi. În panorama portului popular european, cu marile zone istorico-culturale vrâstate de luminile şi umbrele unei complexe vieţi sociale ce conduc la fragmentări ale tradiţiei şi la constituirea unor insule de vechi supravieţuiri, în această panoramă, teritoriul românesc, aşa cum este el definit de arcul carpatic, de bazinul inferior al Dunării şi de ţărmul Mării Negre, se constituie totuşi ca o suprafaţă unitară în ce priveşte existenţa şi evoluţia costumului ţărănesc tradiţional. Unitatea 2

portului popular românesc se înscrie ca o coordonată importantă, majoră în tabloul general al unităţii culturale a românilor de pretutiundeni. Portul popular, această moştenire pe care ne-au lăsat-o străbunii noştri apare azi cu atât mai impresionantă cu cât unitatea ei din Maramureş până în Dobrogea şi din Oltenia şi Banat până în Moldova şi Transilvania, din Ţara Crişurilor până în Muntenia, se manifestă în toate domeniile sau aspectele esenţiale ale costumului popular: materia primă folosită, croiala şi structura diferitelor piese, ornamentaţia cu tot ce implică aceasta de la repertoriul motivelor la compoziţie, coloritul, alcătuirea de ansamblu a costumului. Produs pentru necesităţi materiale imediate şi stringente, portul popular se confecţiona iniţial în cadrul economiei gospodăriei închise. Materiile prime folosite erau cele procurate de om ca rezultat al ocupaţiilor sale de bază, de agricultor şi crescător de vite, adică: pielea, lâna, cânepa, inul. Ca şi în cazul interiorului, care nu este realizat după concepţia unui meşter specializat, portul popular este compus după reguli tradiţionale, acceptate de colectivitate. În domeniul materiei prime, caracteristica portului popular o constituie folosirea ţesăturilor albe din lână, in, cânepă sau bumbac. Culoarea albă de fond indică nu numai o preferinţă estetică, ci şi o tradiţie păstrată de la strămoşii poporului român, dacii. De-a lungul şi de-a latul României călătorul poate vedea şi astăzi, mai ales în zile de sărbătoare, bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în haine de un alb curat, de lână, cânepă, in sau bumbac. Într-adevăr, nota dominantă a costumului popular românesc, în ce priveşte materia primă, este utilizarea ţesăturilor albe, din fibre animale sau vegetale. Bogăţia ţării din trecut în oi, în lanuri de cînepă şi in, iar începând din secolul al XIX-lea importurile masive de bumbac, explică folosirea acestor materii prime. Păstrarea lor albe se datorează însă tradiţiei dacice străvechi. ,,Cămăşile femeieşti şi bărbăteşti, iţarii, cioarecii, poalele femeieşti, adică piesele de bază ale costumului, dar şi sumanele, vestele, obielele groase de lână sau cânepă, toate sunt albe, impresia produsă de acest popor îmbrăcat în alb fiind una de calm, putere, curăţenie fizică şi morală.” Unitatea materialului întrebuinţat a favorizat realizarea unei unităţi de croi având ca lege fundamentală tăietura simplă, din foi drepte şi folosirea integrală a materialelor rezultate. Pe unitatea materialului întrebuinţat se întemeiază şi unitatea croiului diferitelor piese componente ale costumului. ,,Legea de bază a croiului portului popular românesc este tăietura în foi drepte, fără răscroituri. Se foloseşte deci tăietura simplă, conducând la utilizarea integrală a tuturor bucăţilor rezultate din fragmentarea prin tăiere a fâşiei dreptunghiulare de ţesătură, fie de lână, fie pe pânză de cânepă sau bumbac.” 3

Fireşte că aceasta presupune o raţionalizare şi o cunoaştere perfectă a liniilor de croi, în aşa fel ca economia avută în vedere să nu fie făcută în dauna aspectelor estetice ale pieselor de port. Îmbinarea criteriului funcţional cu realizarea artistică, producerea unor piese practice şi frumoase totodată este rezultatul unei îndelungi tradiţii, transmise din generaţie în generaţie, constituind temeiul unităţii morfologice a portului popular românesc. Transmiterea neîntreruptă în timp a principalelor elemente de croi ale costumului popular românesc este atestată iconografic de asemănarea până la identitate, a costumului ţărănesc românesc din vremurile noastre, din oricare din provinciile istorice ale României, cu cel purtat de dacii reprezentaţi în imaginile săpate în piatra celor două monumente vestite, Columna lui Traian şi Tropaeum Trajani. ,,Costumul purtat de femeile dace, reprezentat pe metopele monumentului de la Adamclisi, este specific ţinutei de vară. Cămaşa are încreţite pe lângă gât, pe un fir de aţă, toate bucăţile de pânză ce formează faţa, spatele şi mânecile acesteia, croiul fiind specific atât dacilor, cît şi ilirilor. De la talie în jos, corpul femeii este acoperit cu o ţesătură care-l înfăşoară strâns: fota.” Unitatea fundamentală, morfologică, a cămăşilor femeieşti şi bărbăteşti, a cioarecilor, a sumanelor şi a cojoacelor, poate fi constatată, în unele cazuri reconstituită, în aproape toate zonele etnografice româneşti. Un alt aspect al unităţii se manifestă în domeniul decorului. Puţine sunt artele populare europene în care să apară o atât de unitară concepţie decorativă ca în cea românească. ,,Ornamentica românească se caracterizează, în ceea ce priveşte compoziţia şi plasarea ei în ansamblul costumului, prin dispoziţia ei foarte măsurată, tinzând la stabilirea unui echilibru al valorilor decorative. Acest rezultat este obţinut prin plasarea ornamentelor în câmpuri bine delimitate, care pe de o parte fac ca liniile croielii să fie subliniate, şi o dată cu ele şi cele ale corpului, conferind costumului un caracter sculptural, iar pe de altă parte pun în valoare însăşi motivele decorative.” Decorul brodat sau ales este dispus cu discreţie şi măsură, concentrat în câmpuri delimitate cu precizie, care se detaşează pe porţiunile albe, neornamentate. Decorul este dispus în aşa fel încât să sublinieze liniile croielii şi odată cu aceasta pe cele ale corpului omenesc. Portul popular românesc are o ornamentaţie discretă şi, în acelaşi timp, de efect. De aceea, costumul popular românesc, femeiesc sau bărbătesc, din toate regiunile ţării, are mari spaţii albe rezervate fondului, care dau întregului ansamblu o notă de distincţie. 4

Decorul, atât prin factura sa, cât şi prin dispoziţia sa spaţială se acordă perfect cu forma şi dimensiunile obiectului (piesei de costum respective), precum şi cu funcţia pe care acesta o îndeplineşte în viaţa omului. Dacă urmărim plasarea decorului pe suprafaţa pieselor de costum, se constată că el apare pe porţiunile vizibile, care în acelaşi timp nu sunt supuse uzurii. ,,Decorul cămăşii este dispus pe suprafeţele vizibile şi nesupuse uzurii, cum sunt: umărul, porţiunea de deasupra a mânecii, pieptul şi gulerul cămăşii şi mai puţin spatele. În amplasarea decorului pe suprafaţa unui obiect, se păstrează o deosebită pondere şi un perfect echilibru, care nu îngăduie încărcări şi suprapuneri.” Spatele unei cămăşi este foarte rar împodobit, pentru că în general acesta este împodobit cu o vestă sau cu un cojocel. Fotele au decorul dezvoltat la cele două capete, care se suprapun în faţă, fiind deci ambele vizibile; câmpul din spate rămâne totdeauna monocrom, simplu, negru sau albastru închis sau vişiniu. De asemenea, la catrinţe, alesăturile sunt mai accentuate la capătul de jos care rămâne vizibil, chiar dacă femeia îmbracă pe deasupra vreo haină lungă. Sistemul decorativ al costumului popular românesc începe chiar cu pânza din care este confecţionat, de multe ori acesta fiind ţesută în dungi colorate din loc în loc, aşa cum se întâlneşte la pânza folosită la costumele femeieşti sau bărbăteşti din multe zone etnografice ale Carpaţilor Meridionali, fie în Valea Jiului transilvan, în Argeş, Muscel, Câmpia Dunării şi Banat. Uneori pânza de bumbac, dar şi ţesăturile de lână folosite pentru confecţionat cămăşi şi iţari, sunt ţesute în mici romburi, ,,ochiuri” sau ,,faguri”, ca în anumite zone din Moldova, fiind de o mare frumuseţe în ce priveşte contextura. De remarcat este faptul că războiul, şi toate uneltele de ţesut, rămân aceleaşi şi atunci când ţăranca realizează cele mai dificile şi mai complicate ornamente prin tehnica ţesutului. Talentul, îndemânarea creatoare, imaginaţia suplinesc simplitatea uneltelor avute la îndemână de femeile românce de-a lungul atâtor sute de ani. În general, prin ţesătură, cu cele două tehnici de ornamentare ale sale: alesătura şi neveditura, se ornamentează piesele de costum care îmbracă corpul de la talie în jos (catrinţele, fotele, vâlnicele, peştemanele), precum şi brâiele, betele, ştergarele de cap, conciurile şi maramele. Există însă, mai rar, şi cămăşi ornamentate prin ţesătură, după cum există fote, vâlnice şi catrinţe decorate prin cusătură. Alături de ţesătură, cusătura este al doilea procedeu tehnic de împodobire a costumului popular românesc. Cusătura dobândeşte calităţi artistice chiar atunci când este folosită ca mijloc practic de a uni două foi de pânză sau de a le încreţi în jurul gâtului. Cheiţele, tighelele, brăţările, şi alte cusături de ordin practic devin adevărate creaţii artistice prin măiestria cu care sunt 5

executate. Există însă şi cusătură artistică, folosită mai ales în ornamentarea cămăşilor, atingând o excepţională frumuseţe şi perfecţiune tehnică. Cusătura artistică foloseşte o mare varietate de puncte. ,,Atât în ţesătură, cât şi în cusătură, motivele decorative, sunt în marea lor majoritate geometrice, dispuse fiind după regulile repetiţiei, alternanţei şi simetriei.” Vechimea portului popular românesc, atestată în primul rând de structura arhaică a atâtor piese de costum, este confirmată şi de ornamentica sa, atât în ce priveşte compoziţia şi modul de plasare al decorului, cât şi de repertoriul motivelor. În ceea ce priveşte repertoriul motivelor, se constată o frecvenţă mare a motivelor solare, care sunt dispuse, în primul rând pe piesele folosite la acoperirea capului, pe pieptul şi mânecile cămăşilor, pe podoabele pentru mâini, gât şi mijloc, dar şi pe pieptarele şi cojoacele de piele brodate. În cele mai multe cazuri, aceste motive sunt tratate ca ,,romburi”, pe drept cuvânt, din punct de vedere formal. Integrarea lor în repertoriul semnelor solare este neîndoioasă, cele mai multe dintre ele fiind de fapt echivalente ale semnelor solare, considerate ca atare în diferite epoci şi culturi. ,,Tipologia semnelor solare rectilinii din arta populară românească, coincide pe de o parte cu cea a familiilor de semne solare curbilinii, iar pe de altă parte îşi găseşte o corespondenţă îndepărtată, întemeiată dacă nu pe continuitate, cel puţin pe o tulburătoare coincidenţă, cu motivele solare din străvechi culturi dezvoltate pe acelaşi teritoriu românesc de-a lungul câtorva milenii.” Chiar atunci când sursa de inspiraţie a unora din motive o constituie elemente din natura înconjurătoare, flori, păsări, animale, diverse obiecte, chipul omenesc, ele sunt supuse mai totdeauna unui puternic proces de stilizare. Este drept că apar şi în portul popular românesc motive florale sau zoomorfe, redate mai mult sau mai puţin fidel sau realist după modelele lor din natură, dar această categorie de decor, constituie un strat mai recent al ornamenticii româneşti. ,,Textilele româneşti în general şi costumul popular în special, se caracterizează prin sobrietatea coloritului, prin prospeţimea şi armonia culorilor folosite.” Demult, coloritul se realiza în principal cu ajutorul zemurilor vegetale, cu care se obţinea tonuri calde, profunde şi estompate, făcând farmecul vechilor piese de costum. ,,Culorile de bază ale costumului popular românesc, în afara fondului alb, sunt roşul şi negrul, alcătuind laolaltă o trinitate cromatică imperială, de o mare nobleţe şi distincţie. La acestea se adaugă accente de galben, verde şi albastru, doar cât să diversifice armonia celor trei culori majore.” 6

Chiar şi atunci când sunt folosite tonuri mai vii, ca în cazul pieselor de costum olteneşti şi bănăţene, armonizarea făcută cu fineţe a nuanţelor duce la combinaţii de culori de mare rafinament. Odată cu răspândirea în lumea satelor a bumbacului, arniciului şi a lâniţei, apar şi culorile mai vii în cusăturile româneşti, dar ele au fost topite în armonia fundamentală a cromaticii româneşti. Calitatea deosebită a cromaticii româneşti, reţinerea şi sobrietatea care se constată în folosirea culorilor, ne fac să observăm că unul din elementele definitorii ale specificului naţional românesc îl constituie tocmai simţul pentru culoare. Caracterul unitar al portului românesc este dat şi de compunerea costumului, gruparea unor piese de acelaşi tip în configurarea costumului femeiesc şi bărbătesc pe tot teritoriul ţării noastre ca şi în ţinuturile locuite de români în afara graniţelor României. În componenţa costumului femeiesc intră următoarele piese, aceleaşi ca structură în toată România: cămaşa lungă de pânză, compusă din ,,ciupag” sau ,,iie” sau ,,stani” şi poale; de la talie în jos se îmbracă una sau două piese ( fotă, vâlnic, catrinţă, opreg) care sunt mai totdeauna ţesute din lână şi ornamentate cu alesături în război; aceste piese sunt prinse în talie şi legate peste mijloc cu brâu şi bete; capul femeii măritate este învelit în ştergar, iar sub acesta părul este prins în diverse feluri, fiind susţinut de un tulpan sau o bonetă; în anotimpuri reci femeia poartă cojoc, pieptar, suman; în picioare se purtau înainte obiele şi opinci care au fost înlocuite mai târziu cu cizme, ghete înalte sau pantofi. Componenţa costumului bărbătesc este şi mai simplă şi mai unitară decât cea a costumului femeiesc, pentru că este supus mai puţin proceselor de transformare, fără îndoială mai active în câmpul gustului femeiesc. Piesele din care se compune costumul bărbătesc sunt: cămaşa lungă, peste genunchi sau deasupra genunchilor; pantalonii de diferite tipuri: cioareci, nădragi, izmene, iţari, bernevici, mijlocul este încins cu brâu sau curea; opincile şi obielele de uz general în trecut au început a fi înlocuite încă în secolul al XIX- lea cu cizme, ghete înalte sau pantofi. În portul popular românesc diferenţa de sex este marcată mai ales de piesele de bază, adică la femei, cămaşă, poale şi catrinţă, iar la bărbaţi, cămaşă şi pantaloni, şi într-o anumită măsură de acoperământul capului. Deosebiri legate de sex apar şi în ornamentică, dar mai ales în cromatica decorului, gama fiind în genere mai largă la costumul femeiesc decât la cel bărbătesc. Structura diferită a costumului femeiesc de a celui bărbătesc în componentele sale de bază rămâne aceeaşi pe scara biologică a individului, dar intervin anume note deosebite în acord cu 7

vârsta. În general, costumul popular al copiilor, fetiţe sau băieţi, copiază pe cel al tinerilor lor părinţi, în toate elementele, cu excepţia celor care determină un anume statut social legat de vârstă: de pildă, nicăieri fetiţele nu pun marame pe cap, aceasta fiind atributul şi semnul femeilor măritate. Diferenţele de vârstă erau marcate mai ales de coloritul fie al decorului de pe cămăşi, fie al celui de pe catrinţe sau fote. Astfel, pe Valea Arieşului, ciupagul este roşu la nevestele mai tinere şi negru la femeile bătrâne, iar peste tot catrinţele au culori de un roşu mai înfocat la femeile tinere şi ceva mai stins la femeile bătrâne. ,,Alternanţa aceasta a culorilor deschise şi închise este un semn aproape generalizat al diferenţei de vârstă, şi ea funcţionează ca atare şi la costumul bărbătesc.” Fiind în primul rând un element al culturii materiale, portul variază în funcţie de: ocupaţii, anotimp, ocazii, vârstă, sex. În general, pentru lucru, piesele portului popular sunt mai simple, mai puţin ornamentate, decorul fiind mai simplu, este mai puţin costisitor. Se mai poartă în zilele de lucru şi hainele de sărbătoare după ce sunt uzate. În general, portul de lucru are aceeaşi structură cu cel de sărbătoare, diferenţierile fiind legate în primul rând de calitatea materiilor prime folosite într-un caz şi celălalt, şi în al doilea rând, de cantitatea şi calitatea decorului, ornamentică şi cromatică, investit într-un costum sau celălalt. În ţara noastră, costumul de lucru constă din cămaşă, poale şi catrinţe pentru femei, şi din cămaşă şi pantaloni pentru bărbaţi. Adaptându-se climei din ţara noastră, costumul de lucru era croit din ţesături de lână în nordul ţării şi în anotimpurile reci, şi din ţesături de in, cânepă sau bumbac în zonele sudice şi în anotimpurile călduroase. Pentru munca câmpului, hainele bărbăteşti au croială mai largă. Pentru anumite ocupaţii există piese de port specifice: ,,chimirul” pentru munca la pădure, gluga pentru păstori. Portul popular este adaptat la anotimpuri şi la ocazii speciale, cum ar fi nunta şi înmormântarea, are şi valoare de semn distinctiv social şi este perfect adaptat în formă, cu stilul şi mişcările dansurilor populare caracteristice zonei respective, la fel cum se încadrează şi mediului geografic. Considerând costumul popular, atât cel femeiesc cât şi cel bărbătesc, ca expresie a unui anume mod de a simţi şi de a înţelege proporţiile, se mai constată că unul din aspectele de unitate ale portului popular românesc îl constituie caracterul său sculptural. Oricare din tipurile costumului popular românesc este conceput şi modelat în primul rând ca o amplă formă sculpturală, menită să sublinieze şi să pună în valoare liniile de forţă fundamentale ale corpului. Ca şi în alte domenii ale artei populare româneşti, portul popular românesc, graţie acestei gândiri sculpturale ce-i stă la 8

bază, conferă purtătorilor lui o anume mentalitate, legată nu de supradimensionare, ci de măsurata proporţionalizare a volumelor. Cămăşile au croieli ample, cu mâneci largi pornind de la gât, cu pieptul bogat, iar poalele sunt lungi, largi. Se poate spune că, chiar cămaşile constituie materia primă a imaginii pe care o modelează în forme sculpturale betele ce prind mijlocul şi-l îngustează, fotele şi catrinţele care pun în valoare zvelteţea şoldurilor şi lungimea picioarelor. Imaginea de ansamblu a unei femei îmbrăcate în costum popular românesc, cu toate deosebirile zonale, este una statuară, îmbinând robusteţea volumelor principale cu gingăşia punctelor de articulaţie. Structura sculpturală a costumului este subliniată şi de ornamentica dispusă în mod măsurat pe anumite spaţii: pe piept, pe umeri, de-a lungul mânecilor, în partea de jos a poalelor. Decorul dominat de motivele geometrice este colorat doar în tonuri fundamentale de roşu şi negru. ,,Niciodată întreg câmpul cămăşii nu este acoperit de decor, ci, dimpotrivă, câmpul alb, rezervat al cămăşii este cel care domină imaginea, ornamentele având doar rolul unor accente puse în locurile cele mai potrivite pentru a scoate în relief liniile principale ale corpului, slujind idealului originar sculptural.” Aceeaşi viziune estetică în care domină sculpturalul, caracterizează şi costumul bărbătesc. Albul de fond al costumului bărbătesc este şi mai evident deoarece decorul este mai redus decât la cel femeiesc. Pe o amploare impresionantă, cămăşile bărbăteşti au mânecile foarte largi iar lungimea vastelor lor poale le dă aparenţa unor togi romane. Albul dominant al costumelor dă grupurilor rigoare, limpezime şi îndemnul de a căuta nu atât variaţiile de culoare, cât liniile esenţiale şi volumele născute din combinarea suprafeţelor albe. Acest caracter al costumului este întărit şi de atitudinea celor ce-l poartă, de ţinuta măsurată şi calmă a ţăranilor mişcându-se cu demnitate şi putere de stăpâni, având conştiinţa vechimii lor netulburate, izvorâte din certitudinile unei lungi istorii, ale cărei imagini de la începuturi, cioplite în piatra celor două monunente romane, Columna lui Traian de la Roma şi Tropaeum Traian din Dobrogea, au aceleaşi calităţi de forţă structurală. Costumul românesc are o compoziţie simplă şi clară, iar prin croiala sa subliniază forma corpului fără să o artificializeze. Se poartă la toate vârstele în aceeaşi componentă deoarece prin forma şi structura sa este adecvat atât vieţii de toate zilele, cât şi ţinutei ceremoniale. Atât costumul femeiesc, cât şi cel bărbătesc se caracterizează printr-o structură unitară pe întreg teritoriul locuit de români. ,,Costumul femeiesc din oricare parte a ţării are în componenţa sa 9

aceeaşi cămaşă îmbrăcată direct pe corp (cămaşă lungă croită într-una cu poalele din aceeaşi ie scurtă cusută sau nu de poale), încinsă peste mijloc cu brâu, aceleaşi piese purtate de la talie în jos, croite toate în forme dreptunghiulare, mai largi sau mai înguste, încreţite sau nu, legate pe talie cu bete, acelaşi mod asemănător, în mare, de a purta capul acoperit sau descoperit (în funcţie de vârstă şi de stare civilă), acelaşi fel de încălţăminte.” Portul popular femeiesc, în raport cu cel bărbătesc, prezintă o tipologie mai variată şi o mai mare bogăţie a decorului. De aceea locul pe care costumul femeiesc îl ocupă în toate lucrările de specialitate este mai întins decât cel deţinut de costumul femeiesc. Luând drept criteriu acele piese de port care, prin forma şi prin modul de purtare a lor, pot cel mai limpede defini tipurile principale şi variantele acestora, adică piesele care îmbracă corpul de la talie în jos, Paul Petrescu şi Elena Secoşan stabilesc trei tipuri principale de costum femeiesc: costumul cu catrinţă, costumul cu fotă, costumul cu vâlnic. ,,Costumul bărbătesc din oricare parte a ţării are în componenţa sa cămaşa purtată direct pe corp, pantaloni de diferite croieli, cingători de ţesătură sau de piele, pălării sau căciuli.” Se observă că piesele de costum care se îmbracă pe deasupra, adică peste cămaşă, (vestele, pieptarele, cojoacele, sumanele) au în general aceeaşi croială şi sunt confecţionate din acelaşi material (ţesătură, piele sau blană), atât la costumul femeiesc, cât şi la cel bărbătesc. Ca toate manifestările de cultură populară, materială şi spirituală, portul este şi el supus unei evoluţii. Legătura sa strânsă cu viaţa socială îl face să fie în permanentă transformare, dar el se adaptează condiţiilor de viaţă mereu schimbate pe diferite planuri. Se poate remarca că portul a pornit iniţial de la forme simple şi a căpătat semnificaţii tot mai bogate pe parcursul timpului, pe lângă funcţiunile sale de bază de ordin practic. ,,Cronologic această epocă de cristalizare a portului popular românesc în formele pe care le întâlnim în marile noastre muzee poate fi stabilită în perioada anilor 1880-1920, când costumul bine închegat şi precis conturat ca reprezentativ al condiţiilor de viaţă din zona unde s-a dezvoltat a atins cele mai potrivite mijloace de expresie şi interpretare, fără să fie alterat de influenţa factorilor din perioada ce a urmat.” Condiţiile istorice, în permanentă schimbare, au determinat transformări continue în evoluţia îmbrăcămintei în cursul formaţiunilor economico-sociale şi, prin conturarea tot mai pregnantă a specificului etnic, s-au produs clare diferenţieri etnice ale îmbrăcămintei, prin forme adaptate epocii, ocupaţiilor, climei, concepţiei artistice, diferenţieri sesizabile în compoziţie morfologică, 10

stil, ornamentică şi cromatică. De-a lungul timpului, costumul tradiţional a fost supus unei evoluţii permanente, declanşată de cauze complexe, generale sau locale. Studiind portul popular, este imposibil să considerăm că unele costume ar fi mai frumoase decât altele, ori să vorbim cu regret despre transformare, poate chiar denaturare. În cadrul portului popular, schimbările suferite şi tendinţa unor elemente de a subzista, s-au găsit într-o opoziţie care le-a obligat să se adapteze unor anumite condiţii. Păstrarea unor elemente tradiţionale până în zilele noastre, în unele zone folclorice, este rezultatul forţei creatoare a generaţiilor de meşteri populari. Tendinţa de menţinere a principalelor elemente care constituie structura costumului tradiţional joacă un rol decisiv în realizarea noilor ansambluri. Ceea ce caracterizează în momentul de faţă procesul de transformare a portului popular este îmbinarea noutăţii cu elemente de permanenţă. Costumele care altădată se purtau zilnic au devenit port ocazional, festiv, ceremonial. Se poate spune că evoluţia în domeniul costumului devine permanentă, ca şi dorinţa omului de înfrumuseţare a mediului în care trăieşte, ca şi forţa lui creatoare. În cadrul acestei tendinţe general umane, se manifestă prin forme specifice permanenţele fiecărui popor, formele sale de exprimare. Portul popular, parte integrantă a culturii populare româneşti, constituie un document viu al trecutului, care dăinuind peste veacuri a transmis generaţiilor mesajul unei creaţii artistice autentice, cu un conţinut propriu, specific, cu o puternică amprentă de originalitate, manifestată în formă, ornamentică, cromatică. Costumul tradiţional depăşit treptat de formele portului adaptat noilor condiţii de viaţă, capătă în realitatea etnografică contemporană un alt sens, păstrându-se ca un ansamblu rezervat zilelor de sărbătoare, nelipsit din manifestările de afirmare ale creaţiei populare româneşti atât în ţară cât şi în străinătate. Costumul popular face parte din viaţa noastră, fiind un mod de a ne înfrumuseţa traiul. Dacă l-am păstrat mai bine de 2000 de ani, trebuie să avem grijă să-l lăsăm generaţiei de mâine aşa cum l-am moştenit, de o mare frumuseţe, pur, elegant, luminos, funcţional prin excelenţă. Portul românesc este o expresie a geniului poporului nostru, din cele mai vechi timpuri până azi, el oglindind deopotrivă continuitatea şi vechimea noastră pe aceste meleaguri. Şcolari şi adulţi, mame şi educatori suntem chemaţi cu toţii, cei care cunoaştem costumul românesc, în forma cea adevărată, să contribuim la păstrarea lui. Frumuseţea costumului românesc este un merit artistic al poporului nostru, o mândrie care a trecut de mult hotarele patriei. 11

12