#rotexte: Studiu de cultură traditională românească

Studiu de cultură tradi ională românească

Privire analitică asupra zonelor etno-folclorice

CUVÂNT ÎNAINTE

Cultura tradi ională reprezintă ansamblul manifestărilor culturale care se dezvoltă la nivelul satului şi care alcătuiesc crea ia folclorică de inspira ie polivalentă care promovează diferen ierea şi specificitatea zonală. În sfera ei de cercetare, se regăsesc discipline precum: etnologie, etnografie, etnomuzicologie şi etnocoreologie. Desluşirea acestor termeni ne face să stăpânim mult mai bine tărâmul valorilor materiale şi spirituale ale acestui neam, de-a lungul istoriei. Sursa noastră de studiu o reprezintă ansamblul de datini, obiceiuri, credin e, care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale şi care se transmit din genera ie în genera ie. De-a lungul evolu iei istorice a acestui neam, cu origini străvechi pe aceste meleaguri, ce datează încă din evul mediu, a reuşit să-şi definească, să păstreze, să conserve şi să transmită tradi iile, obiceiurile, cântecul, dansul, portul şi arhitectura specifice satului românesc, pe cale orală, genera iilor viitoare, păstrându-i neştirbită valoarea documentară. Această cultură tradi ională reprezintă emana ia esen ei spiritualită ii sufletului românesc, deschis în fa a celor ce doresc să-i simtă pulsul, să-i desluşească şi să-i aprofundeze tainele cu vechime milenară pentru a-şi putea contura o imagine reală despre ceea ce reprezintă el ca na iune. Cultura tradi ională românească se conturează ca entitate unică în multitudinea de culturi na ionale în context interna ional. Aşa cum orice prunc, prin fenomenul naşterii capătă o identitate şi dobândeşte o informa ie genetică de care nu se poate detaşa niciodată, rămânând veşnic valabile, nici această cultură tradi ională nu-şi poate pierde identitatea şi nici valoarea de document a informa iilor transmise de la o genera ie la alta.

I. REPARTIZAREA PE ZONE ETNOGRAFICE A TERITORIULUI ROMÂNESC

TRANSILVANIA N – zona etnografică carpatică - Satu Mare - MM - ara Oaşului, Câmpia Sătmarului - Maramureşul istoric - ara Lăpuşului şi a Chiuarului

N-E – zona etnografică carpatică - Năsăud ( inutul Năsăudului) – cuprinde satele din bazinul Bistri ei ardelene. N-V – zona etnografică Câmpia Transilvaniei - Cluj (dealurile) - Sălaj – Codrul Sălajului, Silvaniei şi Someşana CENTRU – zona etnografică Câmpia Transilvaniei - Alba - Mureş - zona de munte – zona Mureşul Superior, zona Valea Gurghiului - Podişul Târnavelor (subzona Podgoria Alba Iulia) S-E – zona etnografică carpatică - Covasna – zona ara Bârsei şi zona Odorhei - Harghita – zona ara Ha egului S-V – zona etnografică carpatică - zona Pădureni – subzona Hunedoara - Sibiu – Mărginime (cu subzona Orăştie - vest), Făgăraşului), Valea Târnavelor. V

ara Oltului ( ara

– zona Câmpia Vestică - zona Arad – Crişana ( ara Crişurilor) şi subzona Câmpia Aradului - Bihor – Crişana

BANAT N-V – zona Câmpia Vestică - Făget, Buziaş-Silagi, Sânicolaul Mare, Timişoara (Câmpie) S-E – zona etnografică carpatică - Caraş Severin – subzona Podişul Lipovei, Caransebeş, Reşi a, Almăjului, Por ile de Fier

OLTENIA N – zona etnografică carpatică şi subcarpatică - zona Mehedin i – Plaiul Cloşani, Câmpia Bahni ei, Severin, Clisura Dunării - zona Gorj - zona Vâlcea - zona ara Loviştei – zona Câmpia Dunării - zona Olt - Romana i - zona Dolj

MUNTENIA N-E – zona etnografică carpatică - zona Buzău - zona Prahova N-V – zona etnografică carpatică - zona Dâmbovi a - zona Argeş - zona Muscel S – zona Câmpia Română - zona Teleorman şi zona Vlaşca - zona Câmpia Dunării – Ialomi a (Bărăgan), Călăraşi, Giurgiu (între Ialomi a şi Dunăre) - zona Argeş - Muscel

MOLDOVA N-E – zona Botoşani, – zona Iaşi (Depresiunea Jijiei sau Câmpia Moldovei şi subzona Cotnariului)

N-V – zona etnografică carpatică – zona Suceava - zona Câmpulung Moldovenesc (satele din Obcinile bucovinene, ara Dornelor) - zona Gura Humorului - zona Vatra Dornei - zona Fălticeni - zona Rădău i (Bucovina) - zona Şiret - zona Solca

S-E

– zona Câmpia Brăilei – Brăila – zona Câmpia Dunării – Gala i, Vaslui

S-V – zona etnografică carpatică – Vrancea - de deal – Colinele Tutovei, Valea Zeletinului, Valea Şiretului - podgoriile – depresiunea interdeluroasă - Valea Susitei, Valea Rămnicului - depresionară centrală – Putna, Valea Zabalei –zona etnografică carpatică – Bacău (Mun ii Tarcăului şi Valea Şiretului), Neam DOBROGEA – Zona etnografică nord-dunăreană – zona Tulcea (subzona Deltei) – Zona etnografică sud-dunăreană – zona Constan a (subzona litoralului)

II. DEFINIREA CONCEPTELOR

Etnologie – ştiin a ce se ocupă cu studiul genezei, structurii, dinamicii şi func iunii formelor istorice de civiliza ie şi cultură, din perioada primitivă până în prezent şi cu prospec iunea formelor de civiliza ie şi cultură în viitor, ridicându-se a nivelul abstrac iilor teoretice, al cugetărilor asupra viziunilor globale a crea iei populare. Etnografie – ştiin a care observă, analizează, descrie şi clasifică particularită ile modului de via ă şi ale formei de civiliza ie a unei comunită i etnice. Constituie prima treaptă de cercetare a fenomenelor şi faptelor materiale ale unei comunită i, alături de folcloristică şi de ştiin a artei populare (nu este ştiin ă aparte fa ă de etnologie), men inându-se la nivelul concret de cunoaştere a realită ii social-istorice. Etnomuzicologie – o ramură a muzicologiei care studiază şi cercetează culturile muzicale ale popoarelor sau activitatea muzicală a unei comunită i etnice, şi (sau) culturile muzicale de tip arhaic. Consideră muzica un fapt social cu rădăcini adânci în organizarea vie ii materiale a formelor de cultură populară, supersti ii, credin e, obiceiuri, tradi ii, magie, mitologie, etc. Termenul a fost propus de etnomuzicologul olandez Jaap Kunst şi s-a impus începând cu anul 1950, fiind imediat acceptat şi de şcoala românească fondată de C. Brăiloiu. Etnocoregrafie – disciplina coregrafică ce studiază activitatea ludică (jocul şi dansul) a unei comunită i etnice (descoperirea surselor) Etnocoreologie – disciplina ce se ocupă de studiul descrierii şi func ionalită ii jocului popular.

III. PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ZONELOR ETNO- FOLCLORICE

A. CONDI II NATURALE – limitele naturale ale zonelor etnografice reprezentative ale teritoriului românesc Zona etnografică MUNTENIA N – Tara Făgăraşului, Covasna, zona etnografică Vrancea; S – malul Dunării; E – zona etnografică Dobrogea – Tulcea, Constan a; V – zona etnografică Oltenia – Vâlcea, Olt. Zona etnografică OLTENIA N – zona etnografică Transilvania de sud; N-V – zona etnografică Banat; S-SV – malul Dunării; NE-SE – zona etnografică Muntenia. Zona etnografică MOLDOVA N – Ucraina; NE-SE – Republica Moldova; S – zona etnografică Muntenia şi zona etnografică Dobrogea; NV – zona Bistri a Năsăud, Tîrgu Mureş, Harghita SV – zona etnografică Muntenia şi zona etnografică carpatică Covasna Zona etnografică TRANSILVANIA N – UCRAINA NE - Zona etnografică Moldova SE - Zona etnografică Muntenia S – Zona etnografică Oltenia SV - Zona etnografică Banat V – Ungaria Zona etnografică BANAT N-NE - Zona etnografică Transilvania E – Zona etnografică Oltenia S – Malul Dunării NE; SE – Iugoslavia

Zona etnografică DOBROGEA N – Malul Dunării – Republica Moldova N-E; S-E – Malul Marii Negre S – Bulgaria S-V – Zona etnografică Muntenia – delimi are făcută de unul din bra ele Dunării (Dunărea veche)

B. OCUPA II ARHAICE culesul din natură; pescuitul, vânătoarea, albinăritul; agricultura, pomicultura; creşterea animalelor – păstoritul; mijloacele de transport – sania, calul; meşteşugurile.

C. TRADI II ŞI OBICEIURI (scurt istoric, clasificare, descriere) Pentru cei ce le privesc din afară, sunt manifestări păstoreşti - mari spectacole, dar dincolo de aceasta înglobează acele în elesuri profunde asupra rela iilor omului cu natura, a rela iilor interumane, a raportului acestuia cu viata socială. Le putem încadra ca păr ile care păstrează cel mai bine via a folclorică tradi ională, deoarece originea lor o regăsim undeva, departe, în vremuri străvechi, având o istorie foarte îndelungătă. Pentru a le putea aprofunda urmând o latură ştiin ifică trebuie să definim clar terminologia pe care o uzităm. Tradi ie – reprezintă ansamblul de datini, obiceiuri, credin e, care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale şi care se transmit din genera ie în genera ie. Tradi ionalism – ataşament exagerat fa ă de tradi ie, cu evidentă tendin ă de supraevaluare a elementelor tradi iei, proprie spiritului conservator. Obicei – nu este altceva decât o deprindere consacrată, comună unui popor sau unei comunită i omeneşti, datină, tradi ie, rânduială. Este expresia limpede ce semnifică periodicitatea unui comportament colectiv, dar şi a modului de instruire, de acceptare comuni ară a acestuia. Sunt manifestări spirituale inedite şi originale ale acestui popor şi nu sunt aceleaşi pe întreg cuprinsul ării. Una din personalită ile ce s-au preocupat în mod deosebit de această specie – obicei – este Romulus Vuia care, în calitate de profesor, a abordat cu rol priori ar această specie în clasificarea culturii spirituale a poporului român în cadrul lec iei de deschidere a cursului de etnografie şi folclor din 1926. Ël elaborează, fa ă de al i autori un alt tip de clasificare, expusă astfel: credin e şi supersti ii, obiceiuri, ceremonii şi ritualuri, obiceiuri legate de via a casnică şi obiceiuri legate de momentele importante din via a omului (naştere, nuntă înmormântare). În anul 2003, Institutul de Etnografie şi Folclor editează însă o serie de volume intitulate “Sărbători şi obiceiuri”, structurate astfel: partea I – Ciclul Familial (naşterea, nunta, înmormântarea); partea a II-a – Ciclul Calendaristic (sărbători şi obiceiuri cu dată fixă; sărbători şi obiceiuri cu dată mobilă; sărbători şi obiceiuri în calendarul agro-pastoral). În cadrul acestui studiu vom analiza ciclul calendaristic.

Zona etnografică MUNTENIA • repertoriul ceremonial de iarnă - Colind, Cântec de Stea, Pluguşor (obicei urări), Sorcova (obiceiuri, colinde, urări), Ajunul, Moş Ajunul, Bună diminea a, Vasilca (ritual, joc), Colindul cu măşti (ritual, joc), Iordănitul (Boboteaza), Gurbanul (Arezanul – 2 februarie), ş.a.; obiceiuri agrare - Lazărul, Paparuda, Scaloianul, Drăgaica; obiceiuri de Lăsatul Secului - Strigarea peste sat (Aure-Maure), Cucii, Focurile lui Sâmedru;

• •

•

obiceiuri de Rusalii - Căluşul (rit ceremonial)

Colindele au loc ca perioadă de desfăşurare între 23 decembrie şi 7 ianuarie. Sunt obiceiuri pre-creş ine cu caracter laic adaptate sau chiar suprapuse sărbătorilor religioase. “Moş Ajunul” se desfăşoară în noaptea de 23 spre 24 decembrie şi în diminea a zilei de 24 decembrie. Cuprinde categorii diferite de vârstă, tineret şi copii. Se colindă în cete de băie i sau mixte, mai rar numai grupuri de fete. Numărul membrilor cetei variază astfel: grupa vârstei 3-4 până la 6-7 ani cuprinde de la 2 până la 5 copii; grupa de vârstă 6-7 până la 14-15 ani cuprinde între 4 şi 12 copii, iar grupa mică o întâlnim în aproape toate zonele ării la nivelul întregii colectivită i şi cuprinde de la 50-60 până la 100 de copii. În ceea ce priveşte desfăşurarea, copiii se adună la o casă unde repetă repertoriul de colinde şi de unde, odată cu venirea serii, îşi încep colindatul. Ceata de colindători se opreşte în fa a por ii sau în curtea gospodarului la fereastra căruia strigă sau cântă urarea tradi ională. Fiecare dintre aceştia poartă trăistu ă în care pune darurile pe care le primeşte, în special simbolicii colaci împleti i în formă de 8, numi i „colindi e sau colinde i”, „bolinde i” sau „bobârnac”. Alături de aceştia mai pot primi dulciuri care pe alocuri sunt înso ite de lumânări de ceară. “Paparuda” – obicei pentru provocarea ploilor în anotimpurile secetoase întâlnit şi în cadrul altor zone etnografice, însă sub alte titulaturi, de ex.: Păpăluga (Muntenia); Păpărugă, Papalugără (Transilvania); Pepernie (Banat). Obiceiul are ca nucleu feti a mascată îmbrăcată foarte sumăr cu crăcu e de salcie (verdea ă) şi care este udată în permanen ă în timpul ceremonialului, acesta având la bază magia prin analogie. În func ie de zonă pot fi costumate două sau chiar mai multe feti e, important este să se respecte criteriul de bază al alegerii – puritatea, nevinovă ia. Paparuda, împreună cu ceilal i înso itori (actan i) trec pe la fiecare gospodărie, oprindu-se în ogradă unde cântă versurile invocatoare ale ploii, timp în care aceasta dansează pe paşi sări i în ritmul melodiei şi a bătăilor din palme. Gazda iese în fa a colindătorilor cu găleata plină cu apă şi udă Paparuda (în trecut, pentru această udare era folosit laptele şi arareori zahărul). În final, gazda cinsteşte pe cei prezen i cu produse care ulterior se împart între cei ce au participat la ritual. În Muntenia apuseană nu se merge la fiecare casă în parte, ci se udă cei întâlni i în cale, pe drum sau prin cur i, în special femeile însărcinate, scandându-se aceleaşi versuri invocatoare ale ploii. Se presupune a avea o vechime preistorică datorită existen ei nenumăratelor elemente arhaice. “Focurile lui Sâmedru” se organizează în satele din nordul Munteniei, respectiv zonele Argeş şi Dâmbovi a, în perioada 25-26 octombrie. Este un ceremonial nocturn care, prin spectaculozitate nu rivalizează ecât cu noaptea de Revelion.

Din punct de vedere al desfăşurării, men ionăm următoarele: se organizează în preajma unui rug (foc imens) aprins de tineri într-un loc înalt al satului (munte, deal, colină) unde se adună oameni de toate vârstele din întreaga comunitate şi unde, fiecare categorie de vârstă are un rol bine definit. Copiii fac grămezile pentru foc, îl aprind şi lovesc cu un bă tăciunii pentru a se ridica scântei, moment în care sar peste foc şi colindă prin sat. Flăcăii fac focul din bradul cel mai falnic peste care aruncă nelipsita roată de cauciuc şi, procedând întocmai grupei copiilor, sar peste foc însă împreună cu fetele şi uneori chiar cu to i cei prezen i. Obiceiul are două componente, aceea de manifestare a cultului mor ilor cât şi ca practică de fertilitate agrară.

Zona etnografică OLTENIA repertoriul ceremonial de iarnă - Crăciunul - Colindatul, Cu Moş Ajunul, Scormonitul în foc, Adunatul gunoiaelor Cântec de Stea, ş.a.; - Anul Nou – Pluguşorul, Pluguşorul se porneşte, Cu buhaiul, Cu plugul, Cu semănatul, Sorcova - Jocurile cu măşti – Capra, Jianul (Anul Nou), Urâ ii (Sf Ioan), Irodul (de la Crăciun la Bobotează) • obiceiuri agrare - Cu grapa, Paparuda, Caloianul – Sulul, Plugarul, Cununa ( ara Oltului) este împletită din grâu, cu flori de câmp, ca simbol solar şi simbol al abunden ei; - Sânzienele – 24 iunie; - Obiceiuri la pornirea plugului – Scoaterea plugului din gospodărie, Aratul, Semănatul; - Obiceiuri de recoltare – Primele spice – primul snop lăsat pe câmp o zi întreagă pentru alungărea răului (secerătoarele se leagă peste mijloc pentru îndepărtarea durerii), primele spice duse de la câmp în ogradă (gospodărie) şi puse la loc de cinste, ca un semn de mândrie; • La Sf Vasile, Sf Ion, Sf Toader, Lăsatul Secului, Paşte – Focurile de pste an • obiceiuri de Lăsatul Secului • obiceiuri de primăvară: Hăulitul, Homanul, Toconelele, Muma Ploii • obiceiuri de Rusalii: Căluşul (rit ceremonial) • La Sf Gheorghe, Armindeni, Sf Andrei, Crăciun, Florii, Paşte, Înăl are, Rusalii – Ramura verde • Hăulitul. George breazul (1934) spunea de hăulit că “este un străvechi obicei de primăvară şi cunoaşte mai multe denumiri: Hăulitul, Ăulitul, Aulit, Agugulit etc., se situează la limita dintre vorbire şi muzică, cânt şi hăulitul propriu-zis”. Este definit de o emisie vocală ce constă în alternan a repetată a registrului de piept cu cel de cap (emisie specific oltenească – întâlnită sub denumirea de sunet sughi at). Se practică mai mult în mediul pastoral, regăsinduse în refrenul cântecului propriu-zis.

Homanul – obicei practicat de Sf Toader, ce cunoaşte două tipuri rituale unul în care invoca ia se desfăşoară pe recitativ iar celălalt, în care invoca ia se desfăşoară pe durate mari. Participă grupuri mixte de fete şi băie i care merg în apropierea satului (pe câmp sau pe un deal) în căutarea plantei (homan). Se sapă la rădăcina primei plante întâlnite, loc în care fetele pun pâine şi sare interpretând totodată cântecul ritualului. După acest moment, culeg un număr însemnat de plante, iar la întoarcerea în sat, fac o fiertură din acestea cu care, ulterior, fetele se spală pe cap în speran a şi credin a că părul lor va creşte foarte bogat.

Zona etnografică MOLDOVA Aici, repertoriul ceremonial de iarnă – de Anul Nou, cunoaşte cea mai mare varietate şi bogă ie în raport cu celelalte zone etnografice, fiind recunoscută pe plan na ional si interna ional prin ceea ce este caracteristic acestei zone, şi anume jocurile cu măşti. • repertoriul ceremonial de iarnă - cu dată fixă: Pluguşorul – Pluguşorul mic, Buhai (Dobele), Cu clopotul, Uretul de noapte, Plugul, Plugul mare şi Plugul flăcăilor; - Jocurile cu măşti şi travestirile de tot felul: Ursul, Turca, Cerbul, Brezaia, Capra, Irozii; - Jocul păpuşilor; - Teatru popular cu tematică haiducească – Banda, Banda haiducilor, Bantă Jieni, Haiducii, Bujorenii, Codrenii, Gruia lui novac, Banta lui Groza; - Piese şi scenarii ărăneşti – Arnău ii, Babele, Anul nou şi Anul vechi, Căderea Plevnei, Plevna, Piesa lui Halim, Nunta, Nunta ărănească (apare ca un spectacol ărănesc în cadrul acestor manifestări aşa cum amintea Theodor Burada încă de la 1885), Haiducii, Jienii ş.a. • obiceiuri agrare - Caloianul (obicei agrar de fertilitate), Drăgaica (înainte vreme – dispărut până la sfârşitul sec. XIX), Malanca (obicei de invocare a ploii).

“Uratul cu Pluguşorul” – un fenomen folclorico-etnografic complex, fiind ini ial considerat mai mult decât „epopeea muncii câmpeneşti, începând cu uratul, urmând cu semănatul, seceratul, treieratul şi sfârşind cu măcinatul”. Întâlnim aici în func ie de subzonele etnografice mai multe variante ale acestuia: Pluguşorul, Pluguşorul mic, Buhai (Dobele), Cu clopotul, Uretul de noapte, Plugul, Plugul mare, Plugul flăcăilor, etc. Uratul cu Pluguşorul, Pluguşorul Mic şi Clopotele specifice gupelor de vârstă mici cu compozi ie mixtă sau formate numai din băie i se caracterizează printr-un număr mic de colindători şi inexisten a unei costuma ii speciale cu excep ia căciulii împodobită cu mărgele şi traistei pentru strâns daruri ce se remarcă printr-un motiv floral extrem de încărcat. Ca elemente indispensabile apar elementele: clopo elul „pus pe lopă ică”, biciul, doba şi buhaiul.

Urarea se face la fereastra casei unde zăresc lumină aprinsă şi numai după ce s-a cerut acordul gazdei. Personajele ce apar în acest text sunt jupânul (gazda), fiica, so ia, fiu, nepo i, nepoate, arga ii. Textul Pluguşorului este prin excelen ă agrar, de un optimism şi un umor tonifiante. Uneori urarea este înso ită de linia melodică interpretată la fluier, alături de care, de fiecare dată, îşi fac sim ită prezen a mugetul buhaiului, pocnetul bicelor şi clinchetul clopo eilor. Darurile primite de colindători sunt nelipsi ii şi tradi ionalii colăcei, nuci, mere, dulciuri şi nu în ultimul rând, bani. Sunt aici balade cu text ce se apropie de tematica colindului: Miori a, Ghi ă Cătănu ă, piesa Jienilor (unde urarea este făcută tot de către ceata tinerilor). Specifice cetelor constituite din grupe de vârste mai mari de 15 ani sunt Plugul mare, Ceata, Banda, Buhaiul mare, Turcii, etc. Ca prim pas în desfăşurarea colindului avem pregătirea măştilor şi costumelor şi împăr irea rolurilor: vătaf, urător, masca ii (de umplutură); începerea repeti iilor urmată de pornirea la urat începând cu seara Ajunului. Se remarcă prezen a unui număr destul de mare de colindători precum şi existen a permanentă a buhaiului mare, a clopotelor, dobelor, pârâitorilor şi a plugurilor adevărate împodobite şi trase de boi. Alături de cetele mari apar şi cete de copii ce au pornit cu semănatul aruncând în gazde cu grâul ce-l poartă în trăistu ele aflate pe umăr, acesta fiind considerat ca având proprietă i benefice pentru păsările şi animalele din gospodărie. În acest timp, colindătorii strigă urarea ce con ine textul de felici are, foarte asemănător cu cel al Sorcovei. Acest obicei este înso it şi de joc, de aceea amintim aici Jocul bandelor de Jieni, Jocul Caprei, Jocul Urşilor, Jocul Căiu ilor, Jocul Malancăi (Mălăncuitul – Suceava şi Paşcani). Cel care conduce ceata poartă denumirea de calfă şi este ajutat în desfăşurarea manifestării de al i membri denumi i cazaci. Aceştia din urmă, la un semn al calfei, adună to i masca ii cetei de pe uli ele satului. Fa ă de ceilal i participan i, calfa şi cazacii nu poartă mască, ci îşi colorează fa a în roşu. Pe cap au căciulă de blană neagă sau brumărie dreaptă sau cu fundul retezat pe care se pune (se coase) un carton galben sau roşu, iar în partea din fa ă se aplică o stea. Ceilal i actan i sunt purtători de haină mili ară cu epole i imperiali cu diagonale încrucişate pe fa ă şi pe spate, iar piep ii hainei sunt împodobi i cu nenumărate decora ii şi medalii. Au pantaloni de culoare verde sau albastră cu vipuşcă galbenă sau roşie, în picioare – cizme, iar în mână – o cravaşă. “Capra” – peste tot se urmăreşte ca aceasta să fie masca cea mai deosebită şi sugestivă. Aceeaşi importan ă se acordă şi confec ionării învelişului Caprei (pânză cât mai simplă pe care se aplică fâşii de pânză colorată cu puf de stuf ce imită foarte bine adevărata piele de capră) sau, în altă variantă, covoare colorate împodobite cu oglinzi, năfrămi, şuvi e colorate de mătase. Botul Caprei este constituit din maxilarul fix (cel superior) şi mobil (cel inferior) fixate pe o bâtă de lemn, aceasta la rândul ei sprijinită în brâul interpretului sau în cureaua de la pantalonii acestuia. În cadrul acestui obicei se spun versuri, se cântă doina urătoarei şi dacă gazda acceptă ritualul, jocul se desfăşoară în casă în forma ie de cerc sau semicerc, cuprinzând trei sau chiar mai multe dansuri (Capra, Căpreasca, A Caprei, Când joacă Capra, Ca la Capră, etc.) ce au mişcări

mărunte pe loc, cu sărituri şi răsuciri, aplecări frânte şi ondulate. Schimbarea melodiei oferă posibilitatea purtătorului Caprei să schimbe ritmul clămpăniturilor. Strigăturile se spun de către tot grupul ce schi ează paşi de dans sau chiar dansează în jurul Caprei. “Irozii” – ceată constituită din 8-12 colindători (dansatori) ce poartă un costum remarcabil constând din căciulă conică din zeci şi sute de fâşii de hârtie colorată, în cromatica de roşu, alb, albastru, ce cad pe umeri ca nişte plete. În dreptul tâmplelor sunt prinse două fâşii albe mai late ornamentate cu figuri geometrice sau motive florale ce ajung până la nivelul brâului. Aceşti Irozi de seară sunt tot o înfă işare a Caprei şi prezintă o mare asemănare atât a jocului cât şi a costumului cu descrierea căluşarilor din Moldova făcută de Dimitrie Cantemir. Zona etnografică TRANSILVANIA • Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă - Crăciunul – “Colindatul”, “Steaua” (cu terminologiile specifice fiecărei subzone) - Anul Nou – “Pluguşorul”, “Cu semănatul”, “Sorcova” - Jocurile cu măşti – “Capra”, “ urca”, “Cerbul”, “Ursul” - Sf. Gheorghe – “Ramura verde”, “Udatul”, “Urzicatul”, “Armindeni”, “Focurile de peste an”, ”Sânzienele” Sărbători cu dată mobilă - Florii, Paşte, Înăl are, Rusalii – “Ramura verde”, “Focurile de peste an” - Lăsatul secului – “Jocurile cu măşti”, “Focurile de peste an” - Sf. Toader, Florii, Paste, Înăl are – “Focurile de peste an” Obiceiuri agrare cu data variabilă - “Pornirea plugului” (Scoaterea plugului din gospodărie, Aratul, Semănatul, Plugarul, Paparuda – Păpălugă în Alba şi Cluj, Băbăru ă în Hunedoara, etc.) Obiceiuri de recoltare - “Primele spice”, “Cununa” ş.a.

•

Colindatul începe din ziua Ajunului şi se sfârşeşte a treia zi de Crăciun, în unele zone chiar după noaptea de Anul Nou, iar în altele ine chiar de la Crăciun până la Bobotează (BN, Ms) - (sunt zone în care încep chiar înainte de Crăciun cu două-trei săptămâni). În Ajunul Crăciunului merg la colindat cu “Bună diminea a” ( Sb, BN, BV, Ms, Ab, Hd) cu precădere copii. Pentru seara de Ajun se constituie cete de copii (Cj, Ab, BN, CV, Sb), feciori (BV, Sb, Cj, Hd), bătrâni (Ab, BN). Noaptea de Ajun (Ab, BN, BV, Cj, CV, Hr, Hd, Ms): cete de feciori (BN, BV, Ms), feciori, fete şi oameni în vârstă (BN), feciori, fete, bărba i şi femei căsătorite (Cj, Hd – perechi căsătorite). În Ajun merg cu colindul feciorii, iar de Crăciun – pi ărăii

(Ab); se cântă “Bună seara lui Crăciun”, “Colindatul junilor ” (acesta din urmă se întâlneşte şi în noaptea de Crăciun - Sb). În noaptea de Ajun se colindă în Ab, Hd, Ms, Sj “zilele Crăciunului” şi “Crăciunul mic” (Ms).. Locul unde se colindă: la fereastră, după care gazdele îi chemau în casă (Hd, Ms, Sj, Sb, Bv - copii), la uşă şi la fereastră (Cj), în curte şi în casă, în curte şi la fereastră, pe uli ă (BV). Se colinda la o parte din sat (din casă în casă), la tot satul (din casă în casă), la casele cu fete mari, la rude, vecini, prieteni, la părin i şi la naşi, la preot (numai cete de bărba i însura i). Colindătorii căpătau colaci, fructe, bani, băutură, carne de porc, cârna i, picior de porc (Hd), bomboane, copturi dulci, cozonac, fuior (Hd), cereale (Ab) – iar sacul cu produse era cărat de un anume personaj numit scroafă. Fiecare casă pregătea o colindă – o spirală lemnoasă, un bă de alun pus să înghe e de la care se lua miezul rămânând un model cu flori. Era purtată şi de feciori şi de pi ărăi. La vreme rea o ipau (aruncau) în foc. Dacă într-o casă nu exista acest simbol, atunci îl ofereau către gazdele acesteia colindătorii. În Alba se organizau forma ii – cete de şase colindători şi un viorist (ceteră) – şi se porneau a juca în casa gazdei unde erau şi ospăta i. Feciorii erau îmbrăca i în undre albe din pănură şi purtau colindă de salcă de statura unui om pe care o legau la pălărie. De la colindă se păstrau o pănglicu ă care o aplicau la pălărie. Colindatul se începea mai întâi cu turnul bisericii. Feciorii umblau cu carul cu boi şi cu butea pusă pe car, ca să adune vin, ce era dus ulterior la gazdă, acolo unde se organiza ospă ul de Crăciun, şi unde, în perioada de dinaintea sărbătorilor se învă au colindele. În diminea a de Ajun, copiii porneau în alai strigând ”Adună-te codru” (Codrea) şi un alt colind “Bună diminea a la Moş Ajun”, fiind după aceea chema i în gorpodării,pentru a li se oferi colinde i şi fructe. Uspe ii mergeau cu Colindul de preot, de fecior, de fată, de bătrâni, de jude, de oameni boga i. Organizarea se făcea într-o singură ceată pe sat. Pregăti i pentru colindatul propriu-zis feciorii, îmbrăca i în costume tradi ionale, veneau cu muzică la biserică unde se adunau şi feciorii din celelalte uspe e. Cu această ocazie fetele făceau feciorilor o pernă de vergelat. Din acel moment mergeau în bătătura gazdei, unde încingeau jocul. În Transilvania era bine ca primul colindător ce- i intra în casă să fie bărbat, deoarece este mult mai norocos decât femeia (BN). Aici ceata avea în frunte un conducător numit vătaf mare (mai iste şi din familie mai înstărită) care inea eviden a câştigului şi conducea întreaga ceată. Exista însă şi vătaful mic ce-l înlocuia pe vătaful mare în unele servicii: strânsul banilor şi al colacilor. Ceata avea ca simbol un steag – o cârpă neagră cu pui roşii, gătită cu panglici, montat în vârful unui bă , ce era purtat de un fecior puternic (acesta se juca în prima zi de Crăciun odată cu colindatul: la preot, învă ător, primar, iar a doua zi îl jucau la joc). În ziua de Anul Nou, seara la joc se desfăcea ceata, adunându-se încă o dată la gazdă să petreacă cu mâncare şi băutură. În Braşov, la colinda cetei de feciori (destul de numeroasă, cuprinzând 3540 de membri) existau în frunte trei conducători (comitetul feciorilor), însă judele era conducătorul suprem. În seara de 24, judele trebuia să dea o masă cu mâncare şi băutură (la părin ii acestuia). El era cel mai în vârsta şi cel mai iubit dintre

feciori. Ca personaje, alături de acesta mai apar crâşmarul, crâşmarul mic, pristovul (aducea banii de la fete). Alaiul junilor, alcătuit din 8 feciori, dintre care unul însurat care purta calul, mergea cu muzică, iar starostele cu desagii. Apar „chemătorii”, împodobi i cu năframe şi panglici tricolore, ce mergeau la casele feciorilor şi fetelor pentru ai chema la horă. Ceata împreună cu to i feciorii satului, punându-şi doi chizeşi, jucau timp de patru zile la casa de joc, iar în cea de-a patra zi se făcea Vergel (atunci avea loc îngroparea Crăciunului - Cluj). Fetele care nu erau colindate erau ironizate de celelalte (Hg). În Hunedoara, feciorii, 10-15 la număr, se adunau la mijlocul postului Crăciunului pentru a se uni ceata de dubaşi (toboşari) ce ulterior se împăr ea în trei cete pe sat (Cj, Ms). Existau însă şi cete cu un singur dubaş. După acest moment îşi alegeau gazda şi mergeau să repete colindele. Trebuie men ionat că gazda nu era răsplătită cu nimic pentru serviciul făcut. Conducătorul cetei, vătaful (vornic în unele zone ale Hunedoarei), angaja unul-doi muzican i (cimpoi şi fluier) şi avea dreptul să joace tot timpul sărbătorilor în fruntea acesteia. În timpul ceremonialului apăreau şi alte personaje – ştabi, colcerul, starostele, cărătorii. Timp de trei zile se juca întruna iar cea de-a treia zi se spărgea „oala”. Avem de-a face aici cu un obicei zonal, Lăuturenitul, dispărut pe la 1930 şi care reprezintă un schimb de vizite între tinerii din două sate mocăneşti (Monor şi Rîpa). În Sălaj, în genere, colindul are aproximativ aceeaşi desfăşurare ca de altfel în întreg Ardealul, numai că apare ca o caracteristică zonală adunarea copiilor înainte de colind la preotul satului care le inea o predică, iar aceştia în timpul colindului nu cântau, ci scandau versurile. În Sibiu se adunau 5-10 familii ai căror feciori se organizau în bute (perechi so -so ie). Aceştia erau înso i i de diblă (muzică), iar în fruntea cetei aveau un conducător numit jude (fonog, birău mare şi mic). Jocul organizat în această perioadă era cunoscut drept totolul feciorilor (4-5 cete pe sat a câte 10-15 feciori). Copiii colindau „Bună seara lui Crăciun”, „Bună diminea a”, iar copiii mai mari – „Trei crai de la răsărit”, „Sub înaltul cerului”. Gazda aleasă pentru perioada de însuşire a colindelor era răsplătită cu bani. Anul Nou era marcat de gestul judelui ce se urca pe o masă în fa a bisericii şi inea o cuvântare despre obicei. În prima zi de Anul Nou se adunau to i junii cu fetele cu care vorbeau (din Săcelu, Sibiel, Sălişte, Galeş, Valea Sibielu, Tilişca) în Pia a junilor din Sălişte, unde fiecare primar inea o cuvântare urmată de Hora Unirii. “Steaua” se practica în ajunul Crăciunului (ziua Ajunului sau noaptea de Ajun). În zona Braşovului, colindătorii cu Steaua mergeau împreună cu Irozii; în Ab mergeau împreună cu Irozii, cu Craii şi cu Viflaimul; în Hd mergeau împreună cu “Trei Crai”; în Ms – împreună cu Vicleimul, cu păpuşi. În Sibiu Irozii mergeau în prima zi sau împreună cu Steaua, iar Craii şi Irozii mergeau fără Stea.

Copiii de şcoală până la feciori (grupuri de la 2 la 4 membri) purtau „stea” cu 4-5-6 col uri, confec ionată din diverse materiale (şi ă) împodobită uneori cu un clopo el şi nelipsita iconi ă. Acest simbol se monta uneori şi pe un brad. Ca o curiozitate pentru această zonă, există sate unde acest colind se practică fără prezen a simbolului stelar (Bv). Colindătorii erau costuma i în haine albe cărora li se alătura o serie de accesorii: panglici colorate purtate în diagonală, şiechău (şapcă), şepci de carton, coif (gugiu), uneori haine tricolore, strai ă. Acest tip de costuma ie se regăsea în aproape toate subzonele. În cele în care nu regăsim caracteristic acest costum se purtau: costumul tradi ional de sărbătoare (Ab, Cv); haine de la biserică “cu stihare” (Ms); vestimenta ie de crai (Ab) sau îmbrăca i obişnuit. Ca spa iu de desfăşurare, ceremonialul avea loc în casă, la fereastră, în curte, sau casă-curte, casă-fereastră, iar colindătorii erau răsplăti i cu: bani, colaci, covrigi, fructe, nuci, carne de porc, cârna i, băutură, prăjituri. De Anul Nou colindătorii (cei foarte mici fiind numi i plugăraşi în Bv) merg “Cu pluguşorul” (Cj, Hr, Sj, Sb), “La pocnit”, “Plugule ul” (Ms); “Pluguşorul” ( executat de copii) şi “Cu plugul mare” – interpretat de feciori şi de bărba i însura i (Ab, Bn, Cj, Cv, Ms, Sb). Pluguşorul cunoscut şi sub alte denumiri (cu buhaiul, cu zurgălăii, cu uratul) este un obicei relativ nou fiind datat în 1937 în Hd, în Sb – după al doilea război mondial, iar în alte zone de numai 1020 ani. Se practică în diminea a, amiaza şi seara ajunului Anului Nou (aproape în toată Transilvania); în ajunul Crăciunului în unele sate din Sb; de Crăciun, în ajunul Anului Nou şi de Bobotează (BN) şi în ziua de Anul Nou (Hd). La Pluguşor participă copii de 5-10 ani şi 15-18 ani, feciorii, bărba i însura i (Bv); feciori, tineri însura i, fete, neveste (Ab, Cj). Ca simbolistică se foloseşte plugul cu boi (Bv); numai ro ile de la plug, un plug de lemn făcut anume, plug tras de cal, plug cu 4 boi (Cv); plug din lemn în miniatură (Sj). În majoritatea cazurilor nu lipseşte bradul împodobit. Locul de desfăşurare este similar ca şi la “Stea”. “Cu semănatul” – colind de Anul Nou. Actan ii ce conduceau Pluguşorul trăgeau o brazdă în care aruncau ulterior semin e de grâu, porumb, orz, secară şi cânepă (BN, Bv, Cj); apar însă şi subzone în care la momentul aruncării semin elor este prezentă şi grupa copiilor (Cv, Hg, Hd, Ms); chiar şi bătrâni (Ms). “Sorcova” se practică în ajunul Anului Nou (diminea a sau noaptea) în mai toate subzonele, în anumite localită i desfăşurarea extinzându-se chiar până la Bobotează (Hg). Există însă şi zone în care colindătorii purtători de sorcovă se asociază cu cei ce cară plugul (Cj). La manifestare participă aproape toate categoriile de vârstă (mai pu in cei vârstnici): copii, pe care îi regăsim pretutindeni; numai băie i (Cj), numai fete de vârstă şcolară (Bv, Sb); fete şi băie i (BN, Ms). Ca element simbol, sorcova se reduce la o creangă de brad, ramură de pom împodobită cu hârtie colorată (Ms), variantă din flori artificiale (universal valabilă), iar în Ab se iese pu in din tipar, sorcova fiind înlocuită cu tradi ionalul clopo el.

În gospodăria în care erau primi i cu colindul, erau sorcovi i to i cei ai casei. Răsplata se regăsea în daruri ca: mere, colaci, nuci, bani, etc. Jocurile cu măşti întâlnite pe acest teritoriu cunosc aproape aceleaşi tematică prezentă şi în cadrul celorlalte zone etnografice, cu mici varia ii zonale. “ urca”, “Ursul”, “Capra”, “Bori a”, “Cerbul”, “ apul” şi măşti umane “Mămuca”, “Mojucii”, “Burduhoazele”, “Moscurii”, “Masca ii”, “Mătăhăii”, “Moşii”, “Moşugoii” şi “Proştii”. Alături de toate acestea întâlnim “Căluşerii” în zonele Ab, Hd, Sb. • Sărbători tradi ionale Cunoaşterea ursitei reprezintă practici divinatorii ale fetelor ce se desfăşurau la Anul Nou, la Bobotează, de Sf. Andrei, la Paşte, având ca elemente: animalele din gospodărie; apa, apa înghe ată; focul (Mm); ascultatul zgomotelor naturii (Mm); ascultatul pe furiş (Ar, Bh, Mm); numărarea parilor (Bh, Mm), pomii, plantele; prima stea, medierea viselor, cu influen ă benefică pentru dezlegatul de măritiş, descântatul pentru măritiş (practici divinatorii de grup ale fetelor (Vergelat); comune – fete şi băie i (Vergelat, Blidele), numai pentru băie i – Boboteaza). La nivelul acestei subzone etnografice întâlnim şi Focurile de peste an, Sânzienele, Moşii de peste an, ca şi tradi iile şi obiceiurile legate de roadele pământului: scoaterea plugului din gospodărie, plugul, paparuda, primele spice, cununa. Sânzienele (24 iunie) se regăsesc în toate regiunile ca obicei, însă suportă schimbări de titulatură într-o serie de alte zone unde este denumit Drăgaică (Cv) sau cu diverse forme diminutive ale primei titulaturi. Se constituia o cunună mică de flori (coroni ă de sânziene) care se punea la poartă, casă, anexe, în afara gospodăriei, la holdă, la semănături, pe crucile ce se aflau în sat sau pe hotar. Datorită efectului terapeutic atribuit, se obişnuia ca cel ce avea o anumită suferin ă să se încingă cu flori din acea coroni ă în speran a însănătoşirii; se împodobeau cu acestea anexele animalelor, pentru sănătatea acestora din urmă, pentru apărarea grădinii şi sporul roadelor şi ca semn al destinului (ursita fetelor – se făceau coroni e doar de către fete şi se puneau doar în staulul oilor sau la grajd. Dacă vedeau a doua zi pe ele păr galben, spuneau că viitorul so va fi blond (Ab). Se punea cunună cu o cruce la mijloc peste noapte la poartă, timp în care fetele spuneau „Floare de cicoare,/ Află-mi a mea ursitoare”). Dacă se punea livă – un fel de fir de buruiană – viitorul so era gazdă avută (Cj). Ca semnifica ie, Sânzienele sunt semn de noroc, dar şi semn de moarte.

Zona etnografică BANAT • Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă - Crăciunul – “Colindatul”, “Colindă” (Cs, Tm) “Cu colindă”, “La colindă”, „Cu Pi ărăii”, „Cu Dubele”; - Ajunul Crăciunulul – “Steaua”;

- Anul Nou – “Pluguşorul”, “Cu buhaiul”, “Cu semănatul”, “Sorcova”; - Jocurile cu măşti – “Capra”, “ urca”, “Cerbul”, “Ursul”; - Cunoaşterea ursitei – “Ascultatul pe furiş”, “Ascultatul pe furiş”, “Animalele din gospodărie”, “Focul”, medierea viselor. - Sf. Gheorghe – “Ramura verde”, “Armindeni”; - Focurile de peste an la Anul Nou, Mucenici, Bunavestire, Sf Gheorghe şi Crăciun - Sânzienele; - Moşii de peste an; • Sărbători cu dată mobilă - Florii, Paşte, Înăl are, Rusalii – “Ramura verde”; - Lăsatul secului – “Jocurile cu măşti”, “Focurile de peste an”; Obiceiuri agrare cu data variabilă - Obiceiuri la “pornirea plugului” (Scoaterea plugului din gospodărie, Aratul, Semănatul, Paparuda) - Obiceiuri de recoltare: “Primele spice”, “Cununa”, “Barba caprei”.

•

Datorită faptului că tradi iile şi obiceiurile au un caracter uni ar la nivel na ional, şi aici se întâlnesc colindele “Steaua”, “Pluguşorul, “Cu semănatul“ (integrat Pluguşorului), “Sorcova”, “Capra”, “ urca şi fluieraşul”, “Cerbul”, “Baba Curcubătă şi Moş Crăciun” şi “Masca ii”. În cadrul acestei zonei, colindatul cunoaşte o varietate terminologică remarcabilă, astfel: “Colindă” (Tm, CS); “Cu colindu’/ Cu colinda” , “La colindă”, “Colindia” (CS) şi “Cu Pi ărăii” (CS). Se colindă în noaptea de Ajun (CS), în ziua de Ajun (diminea a şi seara). Participan ii constituie grupe de colindători cum ar fi: copii, fete şi băie i; ficiori; copii şi ficiori; copii, ficiori şi bărba i însura i (aceştia mergeau unii la al ii); copii, ficiori, fete, bărba i însura i. Ca variantă de loca ie a colindatului, ficiorii mergeau la casele unde erau fete de măritat, iar fetele de colindau între ele, în grupuri, de la unele la altele. Ca loc de desfăşurare, colinda se cânta la fereastră şi în casă; în casă (mai rar) şi în curte; sau numai la fereastră. Era colindat tot satul de la o margine la alta din casă în casă începând cu casele unde existau fete mari, casele rudelor, primind ca răsplată în urma colindului colaci şi fructe, băutură, bani, cârna i. Tot aici aveau loc şi practici rituale în preajma Crăciunului “copii erau puşi clo ă” – primii copii ce ajungeau cu colindul în ziua de Ajun erau aşeza i pe pământ sau pe pat presărându-li-se pe cap semin e de cucuruz şi grâu în timp ce aceştia rosteau “Pi, pi, co , co , bee” (în func ie de vietă ile de inute de gazdă). În cazul în care primii colindători erau băie i, gospodăria era cu spor, cu noroc, în cazul în care acestea erau fete, anul următor era lipsit de spor şi de noroc. Tot în acest cadru mai amintim ritualul cu cenuşă şi vătrai pentru “ca să stea clo ele pe ouă”, urmărindu-se, de fapt, fenomenul reproducerii.

Specific numai acestei zone este “Baba Curcubătă şi Moş Crăciun” – se rezumă la apari ia celor două personaje: unul feminin îmbrăcat în haine vechi, murdare, ponosite, dar tradi ionale (opreg, poale, cârpă) ce avea fa a mânjită cu funingine. Pentru completarea imaginii aceasta ducea într-o mână o căldare cu jăratec iar în cealaltă un cleşte. Cel de-al doilea personaj, Moş Crăciun, cu aceleaşi haine ponosite, şi fa a la fel de murdară, înveşmântat cu şubă albă cu flori negre şi opinci cu obiele. “ urca” – desfăşurare: unul dintre colindători, intrând în gospodărie, întreabă găzdi a dacă primeşte urca. De era de acord, jocul se desfăşura în incinta casei, pe linie melodică asigurată de fluier, iar ca mişcări se regăseau tot felul de figuri spectaculoase fără o compozi ie repetabilă. Prezen a practicilor divinatorii o regăsim şi aici, acestea fiind atribuite categoriei fetelor (pentru cunoaşterea ursitei): ascultatul pe furiş; ascultatul pe gunoi; ascultatul zgomotelor naturii; aflarea ursitei cu sprijinul animalelor din gospodărie (dacă se sculau vitele când fata mişca lingura în blid se mărita anul acela); apa sfin ită; roua; apa înghe ată; focul; medierea viselor (ex. busuiocului). “Sânzienele” – împodobirea gospodăriei. Florile de sânziene împletite coroni ă se aşează la poartă unde rămân până se usucă. Numărul poate varia în func ie de membrii familiei ce locuiesc în acea casă sau putea fi considerată câte o coroni ă pentru fiecare stâlp al por ii. Înainte de a o pune la poartă, coroni a este aşezată pe creştetul unui copil. Din punct de vedere al semnifica iei, în mentalitatea tradi ională acestea aveau rol important pentru sănătatea oamenilor, a vitelor, ca semn de noroc, semn de îmbolnăvire, semn de moarte. Coroni a care se usca mai repede şi fusese atribuită unui anumit membru al familiei, acela era cel ce se putea îmbolnăvi, etc., contrariul însemna sănătate şi noroc. Trebuie să amintim aici că exista în această zonă şi varianta Sânzienelor pentru cei mor i. Acestea se puneau la por i, uşi şi cimitir.

Zona etnografică DOBROGEA • Repertoriul ceremonial de iarnă - Colind, Cântec de Stea, Pluguşor (obicei, urări), Sorcova (obiceiuri, colinde, urări), Ajunul, Moş Ajunul, Bună diminea a, ş.a.; Sărbători şi obiceiuri cu dată mobilă - Ramura verde – “Floriile”; “Paştele”; “Înăl area”; “Rusaliile”; - Jocurile cu măşti (la Lăsatul Secului); - Focurile de peste an. Obiceiuri cu data variabilă - Obiceiuri la pornirea plugului; - Paparuda, - Obiceiuri de recoltare; - Obiceiuri la formarea si desfacerea turmei;

•

D. CÂNTECUL (scurt istoric, caracteristici zonale) “ Melodia nu prinde via ă decât în clipa când e cântată şi nu vie uieşte decât prin voia interpretului şi în chipul voit de el: crea ie şi interpretare se confundă”. (Constantin Brăiloiu) Cântecul oglindeşte prin imagini artistice tipice (poetice şi muzicale), născute şi trecute prin filtrul practicii colective, via a oamenilor cu durerile şi bucuriile lor, atitudinea fa ă de nedreptă ile sociale, năzuin a de veacuri pentru o via ă mai bună, concep ia lor despre lume. Crea ia muzicală tradi ională românească se remarcă printr-o paletă tematică extrem de variată, o varietate ritmică remarcabilă, ornamenta ie de excep ie care ne ajută să diferen iem acest tezaur, atât din punct de vedere al zonelor etnografice dar şi în cadrul acestora pe genuri muzicale. Clasificarea crea iei muzicale tradi ionale: • Genuri ocazionale: - repertoriul păstoresc – semnalele instrumentale, doine, colinde, balade, obiceiuri şi jocuri specifice; - repertoriu de nuntă – cântecul miresei, al mirelui, al soacrei, etc. - repertoriu funebru – bocet, vers, rituri speciale specifice • Genuri neocazionale: - cântece şi jocuri de copii; - cântecul de leagăn; - cântecul liric propriu-zis; - doina (propriu-zisă - de dragoste); - roman a ărănească; - balada (cântec bătrânesc) – fantastică, eroică, haiducească, păstorească, familială, nuvelistică, jurnal oral. În perspectiva unui studiu aprofundat, analiza se realizează pe două planuri: sistemul de versifica ie cu varietatea tematică, tiparele metrice şi formulele lor, legătura structurală dintre vers şi melodie, fenomenele şi elementele lexicale apărute în timpul cântării, iar cel de-al doilea – structura melodică, ce cuprinde: scări şi moduri, profil melodic, sistem ritmic, sistem de caden are, formă arhitectonică şi ornamenta ie. În cadrul culturii tradi ionale abordăm crea ia muzicală numai din punct de vedere al clasificării la nivel de zone etnografice, aducând în prim-plan asemănările şi deosebirile existente, reliefând pentru fiecare zonă în parte caracteristice specifice cristalizate de-a lungul vremii, având ca suport evolu ia istorică. Se impune să facem câteva precizări în ceea ce priveşte genurile amintite.

Balada (cântecul bătrânesc) este unul din genurile cele mai studiate, dar şi cele mai controversate, în urma cercetărilor făcute asupra aspectelor literare, latura muzicală fiind trecută în plan secund. Acest gen se cântă numai în fa a unui auditoriu şi numai la cerere. Ca mod de abordare, regăsim balade cântate numai de către femei, numai de lăutari, dar cele mai frecvente sunt, însă, cele interprtate de bărba i. Din punct de vedere tematic are strânse legături cu alte genuri ale folclorului tradi ional şi anume basmul şi colinda, iar în ceea ce priveşte tipologia regăsim balada: fantastică, vitejească, păstorească, familială, jurnal oral. Emilia Comişel, în urma uşor studii ample asupra acestui gen, a reuşit să-l definească astfel: „cântec epic, narativ, de mari dimensiuni, care exprimă atitudinea poporului în diferite perioade fa ă de natură şi societate, lupta sa în fa a naturii şi a asupririlor”. Doina, cântată în mod individual şi „pentru sine”, fără public, presupune o anumită stare sufletească, o anumită trăire, o profundă interiorizare şi, de ce nu, un anumit substrat filozofic. Nu există date certe în ceea ce priveşte originea acesteia, existând mai multe opinii, pe de o parte cea cum că ar exista o anumită rădăcină dacică sus inută de Dimitrie Cantemir şi B.P. Haşdeu, iar pe de altă parte Constantin Brăiloiu care argumentează că „doina nu este un împrumut”. Este definită de specialişti ca un stil melodic prin excelen ă liric, o melopee de formă deschisă, bazată pe improviza ie prin folosirea unor elemente melodice tipice, mai mult sau mai pu in variabile. Ca o caracteristică emblematică ne apare recitativul de factură lirică (melodic şi recto-tono), dar şi formulele de largă cantabilitate. Din punct de vedere terminologic, prezintă următoarea varia ie: hore, hore lungă, hore cu noduri, horea frunzei, horea de jale, horea pribeagului (Transilvania N); cântec lung, îndelungăt, prelungăt, prelung, de jale, de codru (Oltenia); de cuc de frunză, de codru, de jale, haiducească, de dragoste (Muntenia); a frunzii, de jale (Moldova); cântecul vocal propriu-zis considerat doină (Banat) deoarece aici există numai doină instrumentală. Vizând latura interpretativă regăsim: doină vocală, instrumentală şi vocal-instrumentală (cântate simultan monodic, heterofonic de voce şi de instrument tradi ional; ex: voce-fluier; acompaniate de taraf – tipurile mai evoluate şi cele de dragoste). Cercetătorii genului sus in că ar exista o anumită legătură între cântecul de leagăn şi doină. Cântecul propriu-zis – gen liric neocazional, care apar ine tuturor vârstelor şi categoriilor sociale, putând fi interpretat de oricine în cele mai diverse ocazii: în mijlocul naturii, la nuntă, la petrecere, etc. Are răspândire pe întreg teritoriul românesc însă îl întâlnim cu pronun ate diferen ieri zonale în ciuda caracterului uni ar pe care îl prezintă la nivel na ional. Originea acestuia se presupune a fi undeva în timpuri anterioare feudalismului. De-a lungul timpului în evolu ia sa s-au cristalizat patru stiluri istorice (vechi, premodern, modern şi nou), dar în egală măsură s-au definit şi diferen iat şi stilurile zonale (dialectele) în interiorul cărora regăsim graiurile caracteristice. Stilul se eviden iază prin repertoriu cu configura ii melodice specifice, melodii, alăturate doar prin particularită i superficiale puse în lumină prin interpretare (emisie vocală, mod de ornamentare), ca şi prin melodii preluate din alte stiluri care însă, pentru integrare, sunt supuse fenomenului de metamorfozare.

Stilurile cântării au prins contur ca piese principale coordonate: timpul, spa iul, comunitatea şi personalitatea umană. Vorbim de existen a a două categorii de stiluri, şi anume: stilurile istorice şi stilurile teritoriale. Stilurile istorice: - stilul vechi – cântece cu ambitus redus, ornamenta ie densă, complexă, structură ritmică parlando-rubato sau giusto-silabo, tempo larg şi liber, folosindu-se unele scări prepenatonice şi pentatonice, tetracordii, pentacordii de stare majoră şi minoră cântate cu voci de piept, aspre, puternice, uneori colorate cu atacuri de glotă şi formă arhitectonică alcătuită din unul-două sau chiar trei rânduri melodice, rareori remarcând existen a unei forme extinse; - stilul premodern – îmbină în propor ii aleatorii particularită ile stilului vechi şi modern; - stilul modern – ambitus larg, ornamenta ie redusă şi simplă, ritm divizionar sau bazat pe pulsa ie constantă a unui timp unic, execu ie mişcată, folosirea modurilor diatonice şi cromatice, interpretare definită prin timbruri vocale diferen iate regional şi formă arhitectonică extinsă, mai complexă şi totuşi destul de stabilă; - stilul nou – din punct de vedere al structurii şi formei se aseamănă în mare parte cu stilul modern, cu deosebire că aici întâlnim cântece propriu-zise preluate din muzica de dans (aceasta evoluând tot mai mult). Stilurile zonale sunt definite de dialectele muzicale regionale şi în egală măsură de dialectele literare. Dialectele muzicale con in următoarele elemente: - numărul rândurilor melodice; - sunetul pe care se face caden a principală (cezura) şi locul ei în cuprinsul cântecului; - sunetele pe care se fac caden ele secundare (interioare); - raportul caden elor fa ă de finală; - scara muzicală; - felul melodiei (silabică sau melismatică); - caracterul ornamenta iei; - formulele melodice specifice; - ritmul; - mişcarea; - emisia vocală.

Zona etnografică MUNTENIA - între dialectul Munteniei de nord şi cel al Transilvaniei de sud regăsim foarte multe asemănări. - se eviden iază prezen a modului dorian dar şi pre-pentatonisme şi pentatonisme (pentru Muntenia subcarpatică);

- modurile heptacordice sunt mai prezente aici, uneori eviden iind un diatonism aproape pur, atât în dorian, dar ai ales în eolian, frigian sau mixolidian; - instabilitatea anumitor trepte ce determină unele inflexiuni mixolidice; - alternan a major – minor este întâlnită şi aici, dar nu cu aceeaşi frecven ă ca în alte zone; - apar şi alte rela ii între structurile melodice de cvartă şi cvintă; - treptele importante sunt I-a şi a V-a; treapta a III-a şi a IV-a apărând uneori (în sens ascendent); - caden ă finală eolică, frigică, uneori prin salt sau prin subton; - în Muntenia de sud întâlnim o linie melodică cu profil descendent; - o mai mare varietate a structurilor sonore şi ritmice; - ritm parlando-rubato, giusto-silabic; - o bogă ie apreciabilă a structurilor heptacordice atât diatonice (doric, frigic, mixolidic în stare pură) cât şi cromatice; - formulele caden iale realizate prin secundă mare sau mică descendentă sau prin subton şi prin ter ă mare descendentă urmată de repetarea sunetului final; - ornamenta ie mai redusă.

Zona etnografică OLTENIA: - existen a cântecelor ce apar in graiului muzical sud ardelenesc; - existenta alături de stilul arhaic în cadrul genului – doina – a melodiilor cu formă mai amplă (doină-cântec, cântec-doină, doină-baladă); - ritmul giusto silabic, iamb şi troheu, dar şi parlando-rubato - melodii cu caracter viu - sisteme pentatonice arhaice - folosirea frecventă a cromatismelor Doina prezintă aici o mai mare unitate stilistică. Este o melopee pe care executantul o construieşte liber, pe care o improvizează atât din punct de vedere al structurilor muzicale, dar şi din punct de vedere poetic, după posibilită ile intelectuale şi tehnice. Există sub formă vocală şi instrumentală, având teme de dragoste, de înstrăinare, filozofice, haiduceşti. Con inutul literar nu diferă de al celorlalte specii lirice. În Oltenia, alături de stilul arhaic întâlnim şi melodii cu o formă mai amplă: doina-cântec, cântec-doină, doină-baladă. Se remarcă o tendin ă de simplificare a formei arhitectonice şi de strofizare. Doinele se cântă în intimitate şi reprezintă cele mai tipice realizări sub raportul valorii artistice şi tradi ionale.

Zona etnografică MOLDOVA: - crea ia muzicală a acestei zonă are la bază moduri diatonice (dorian, eolian). - există elemente comune intre folclorul năsăudean şi cel bucovinean; - caden a finală frigică tipică(cu unele inflexiuni), deosebită de alte zone prin rela ia pe vertical; - în partea de sud întâlnim moduri cromatice cu influen e orientale; - uneori alterarea coborâtoare a treptei a cincia în formulele caden ei finale duce la constituirea caden ei locrice; - sistem ritmic parlando-rubato; - regăsim aici dialectul bucovinean, cât şi vrâncean. - în Bucovina – există elemente comune cu cântecul năsăudean (au formă amplă şi totodată labilă, se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga 5 sau 7); - profil melodic neschimbat, ritm liber şi ornamentică bogată, excesivă uneori – rotiri în jurul unui sunet pivot – influen ă a muzicii instrumentale; - caden ă interioară pe treptele IV, V şi I, iar cele pe subton şi treapta a III-a realizându-se prin instabilitatea treptei a V-a; - regăsim şi aici alternan a major-minor; - crea ia se remarcă prin existen a unui lirism aparte. Cântec în stil nou – Constantin Brăiloiu defineşte cântecul în stil nou “cântec modern”, regăsindu-l îndeosebi în Moldova, după care a pătruns (s-a răspândit) şi în alte inuturi ale ării. Se caracterizează prin: - dinamism - mişcare regulată (giusto) substituită mişcării libere (rubata) a celor mai multe cântece de stil vechi - părăsirea ritmului liber (parlando) în detrimentul unui ritm regulat - ambitus lărgit depăşind uneori octava - ornamente simplificate - renun area la structuri modale în favoarea majorului şi minorului tonal - se mai întâlnesc modurile de sol şi la, ceea ce demonstrează influen a muzicii lăutăreşti şi culte - caden e interioare pe alte trepte decât cele din stilul vechi (de obicei în partea superioara a scării) - forma arhitectonică dezvoltată - refren frecvent - texte lirice – cu preponderen ă cele de dragoste

Zona etnografică TRANSILVANIA • Dialectul Maramureşean (dialectul nord-ardelenesc): - prezen a modurilor mixolidic şi eolic, cromaticul 1, acustic 1; - pentatonii anhemitonice şi mixte; - scări diatonice - de sol, la, re; cromatice re cu tr. IV-a ridicată;

- structuri modale hexacordice majore şi minore; - 4 rânduri melodice – cezura după cel de-al doilea rând, de obicei pe fundamentală - ritm – regulat - legănat - alternanta de iamb cu troheu în toate variantele posibile; giusto-silabic cu durată lungă, uneori punctată – influen ă e a ritmului de dans; - intonare uneori netemperată; - forma arhitectonică: AAcBB, AABBc, AAcBBc - ultimul rând poate fi înlocuit cu refren - mişcare variată - uneori elemente pentatonice - caden a finală pe treapta I prin secundă sau ter ă descendentă, ori prin alunecare de pe fundamentală pe cvarta ei inferioară (plagala) - întâlnită destul de frecvent; - caden a interioară pe treptele I, III, VII şi V. • Dialectul Transilvaniei de sud (dialectul sud-ardelenesc): - cele mai originale cântece (zona Hunedoara, Alba şi inuturile învecinate); - au trei rânduri melodice, cu caden a principală (cezura) după al doilea rând, pe subton; - sistem ritmic parlando-rubato; - melodie cu contur crenelat; - ornamenta ie redusă, alteori abundentă; - sistemul sonor preponderent – pentatonicul IV în stare pură, dar şi cu pieni (mai pot fi mobile Sol, La, Si); - sistem sonor hexacordic sau heptacordic (eolic, doric, frigic şi mixolidic) ce apar destul de rar şi atunci cu inflexiuni; se simte însă şi prezen a pentatonismelor; - în melodiile cu substrat pentatonic anhemitonic regăsim alternan a major-minor şi caden a eolică; această alternan ă dă o frecven ă mai mare a formulelor arpegiate; - caden ele interioare realizate acolo unde se impune subtonul, uneori reprezentând şi sunetul pe care regăsim cezura principală; - uneori apare caden a finală pe sunet prelungit, la care se ajunge de obicei prin coborârea pienului (caden ă finală frigică); - întâlnim cu preponderen ă cântece cu tematică păstorească (Sibiu – forma arhitectonică AAAc; AAvAc; AAB; ABB; ABA). Bela Bartok – defineşte graiul muzical sud ardelenesc: spre răsărit, până în păr ile Covasnei, iar spre sud, până spre Cluj, a luat unele înfă işări locale. • Dialectul Bihorean: - intona ie netemperată a scărilor pentatonice sau cu puternic strat pentatonic - tot aici întâlnim şi melodii pe un mod de fa în care 4+ (fa-si) este caracteristică; caden ă finală frigică (caden ă bihoreană)

- ritmul parlando – rubato - diferen a dintre cântecele bihorene şi cele hunedorene este caden a finală (Bpos-3m descendentă); în Hunedoara mers treptat descendent cu alterarea coborâtoare a tr. a II-a (caden a frigică) specifică şi zonelor învecinate. - se remarcă un interesant adaos melodic prin folosirea interjec iilor după cezură (Hai Hai!, Hei Hei!) cu caracter melodic ornamental care uneori se dezvoltă într-un adevărat rând melodic, argumentând forma cântecelor la patru rânduri - ambitus redus - melodie de factură arhaică şi melismatică - melodii vocale cu caracter de dans - structuri modale de lidic şi acustic 1 (ce impun prezen a caden ei finale de tip bihorean). • Dialectul Câmpiei Transilvaniei (Cj, Ad, Sj, Ms, Podişul Târnavelor): - substrat pentatonic - forma de 4 rânduri – cezura după al doilea rând – în mod obişnuit pe tr. III-a (rar pe tr. a-V-a) - melodii cu influen ă maghiară – versuri endecasilabice (se adaugă versului încă trei silabe – exemplu: lei, lei, lei etc.) - cântec propriu-zis – giusto cu interpretare parlando; - ritm giusto-silabic numai în cântecul de joc; • Dialectul Năsăudean: - au formă amplă şi totodată labilă - scări pentatonice sau moduri naturale (doricul folosit frecvent) - forme dezvoltate ale strofei melodice - emisie vocală cristalină - se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga (5 sau 7) - profil melodic neschimbat - ritm liber şi ornamentică bogată, excesiva uneori, în jurul unui sunet pivot (influen ă a muzicii instrumentale) - exista varianta de cântec-baladă (de la cântec melodia, iar de la balada textul epic)

Zona etnografică BANAT Se păstrează aceeaşi clasificare în genuri ocazionale şi neocazionale ca şin celelalte zone cu următoarele amendamente: - întâlnim aici un grai (dialect) destul de viabil - sistem ritmic parlando-rubato şi giusto-silabic; - cezura principală de multe ori după cel de-al doilea rând melodic; - în cântecele cu două refrene, cezurile le regăsim după fiecare cuplu versrefren; - cântecul prezintă unele extensii ale ambitusului

- cântecele au aici patru rânduri melodice cu caden a principală după cel de-al doilea rând (pe subton) - forma arhitectonică - relativ mai amplă AABC; ABBC etc. - scări pentatonice sau cu puternic substrat pentatonic anhemitonic atât diatonice cat şi cromatice (acestea folosesc vechea scară cromatică - cea de Re cu treapta a IV-a ridicată); - intonarea secundei mărite în registrul grav atât pe parcursul melodiei, dar mai ales la caden a finală ce determină anumite inflexiuni frigice; - încheierea frecventă a strofei melodice pe sunetul al doilea de la baza modului (falsă fundamentală): - îşi face sim ită prezen a refrenul, lucru pentru care Bela Bartok a şi denumit acest grai dialectul refrenului (apare aici şi refrenul compus); ca propor ie a prezen ei putem rezuma astfel: in N mai mare, în centru – 1/1, iar în S mai redus. - în partea de S-E regăsim o categorie de cântece cu caracteristici maiestuos clădite pe o scară majoră.

Zona etnografică DOBROGEA Repertoriul muzical din această zonă s-a cristalizat pe următoarele caracteristici specifice: - sistem ritmic eterogen - prezen a structurilor heptacordice, atât diatonice (doric, mixolidic, frigic), cât şi cromatice - existen a formulelor caden iale prin subton (semiton) - existen a cu preponderen ă a cântecelor cu profil melodic descendent - melodia este silabică, arareori ornamentată - tiparul versurilor hexa- şi octosilabic (caracteristică a întregii crea ii muzicale tradi ionale) - forma arhitectonică relativ simplă – AAV, AAVB, ABB, ArefB, ABref - prezen a ritmului aksak se impune prin a caracteriza într-o oarecare măsură dialectul muzical al acestei zone.

E. INSTRUMENTE SPECIFICE ZONELOR ETNOGRAFICE (scurt istoric, caracteristici zonale) Prima şi singura culegere cu informa ii mai temeinice în domeniul organologiei a fost cea a lui Teodor Burada apărută în 1877 la Iaşi.

Zona etnografică MUNTENIA: fluier obişnuit cu dop şi 6 găuri pentru degete; fluierul gemănat sau îngemănat; cobza - instrument lăutăresc cordofon de acompaniament; ambal de gât – instrument specific nai; vioară; drâmbă.

Fluierul gemănat sau îngemănat – lângă tubul melodic cu găuri pentru cele şase degete este alipit altul de ison, la fel de lung sau mai scurt, care ine o pedală (acelaşi sunet inut prelung) pe care se aşterne melodia de pe eava melodică. Cobza – instrument cordofon – în formă de jumătate de pară. Este un instrument lăutăresc de acompaniament. Are o cutie de rezonan ă destul de adâncă, formată din 5-7 doage din lemn de nuc sau paltin (numită „burduf” sau „bârdan”), o fa ă dîntr-o scândurică de molift şi un gât scurt şi lat din lemn tare, cu „cuierul” răsfrânt în unghi drept şi obtuz; are între 8 şi 12 strune (burdoaie) de diferite grosimi; coardele sunt acordate cu o octavă mai jos decât cele sub iri; acordaj obişnuit în 5 şi 4 - re-la-re-sol. ambalul de gât este instrument specific lăutăresc. Are cutia de rezonan ă de formă trapezoidală pe care sunt întinse un număr de 20-25 de caruri de coarde (cele mici) şi 35 (cele mari). Este folosit în toată ara. Coardele sunt lovite cu două baghete de lemn (ciocănelele) cu capetele învelite într-un manşon de bumbac sau postav. Stilul de interpretare – „ iituri” ritmico-melodice în care primordial este ritmul. Astăzi este înlocuit tot mai mult cu acordeonul. Drâmbă. În terminologie variabilă, “drâmbul”, “drângul”, “drândul” instrument folosit cu precădere de către copii. Este confec ionată dîntr-un arc de metal prevăzut în partea terminală cu două bare drepte paralele şi care se îndoaie către vârf în forma unui unghi drept (formă de pară cu codi a îndoită). Prin centrul arcului trece o lamă flexibilă de o el sub ire ce traversează liber prin capătul în care se situează cele două bare depăşindu-le în lungime cu 23 cm. Această lamă se bombează şi se ac ionează cu degetul arătător al mâinii

drepte. Instrumentul se ine bine fixat între din i, cavitatea bucală îndeplinind rolul de cutie de rezonan ă. Înăl imea sunetelor este redată prin mişcarea buzelor şi a limbii (mărindu-se sau micşorându-se capacitatea cavită ii bucale).

Zona etnografică OLTENIA: - fifa – şuieraş de cucută – fluier unitonal la care cânta cu predilec ie femeile (în Mehedin i şi Gorj); - cimpoiul; - tilinca; - cavalul (predominant în zona Teleormanului); - fluierul obişnuit; - fluierul traversier; - naiul; - cobza; - ambalul; - daireaua; - vioara. Fifa – şuieraş de cucută – o eavă închisă la capătul inferior, lungă de-o şchioapă, din tulpină de cucută sau de leuştean (nodul tulpinii asigură închiderea evii). Partea de sus are o gură (două tăieturi semicirculare în unghi una în fa a celeilalte, una mai adâncă, opusă celei pe care se sprijină buza) şi una mai pu in adâncă pe care o foloseşte executantul. Se utilizează având la bază coloana de aer, rezultând un fluier unitonal la care cântă cu predilec ie femeile (Mehedin i, Gorj). Cimpoiul, cu care cântau ciobanii şi ăranii, în vechime era nelipsit de la nuntă. Este compus dîntr-un rezervor de aer (burduf) din piele de capră. Coloana de aer este suflată şi dirijară printr-o eavă. Un ventil de la capătul acesteia împiedică aerul introdus în burduf să iasă pe aceeaşi cale. Comprimând burduful, inut sub bra ul drept, aerul iese pe două evi prevăzute în interior cu ancii de trestie (uneori de soc) – una lungă „bâzoi”, cu care se ine isonul, lată şi scurtă „carabă” cu mai multe găuri pentru degete şi pe care se cântă melodia. Poate cânta două sau trei sunete deodată. Vioara, deşi nu-şi are originile în cadrul culturii muzicale tradi ionale româneşti, fiind un instrument de împrumut, cunoaşte o largă răspândire pe acest teritoriu. Instrument lăutăresc, poate cel mai folosit în majoritatea zonelor ării şi doar în pu ine regiuni decăzut, cedând în fa a instrumentelor de suflat, o întâlnim sub diverse denumiri în func ie de zona etnografică: “scripcă” în Moldova, “ceteră” şi “tieceră” în Transilvania, “lăută” în sudul Transilvaniei, “laută” în Banat, “higheghe”, “higheadă” şi “highează” în Bihor şi Sălaj şi “diblă” sau “diplă” în Oltenia, de aici: ceteraşi, lăutari, lăutaşi, diblaşi, higheduşi, highedişi, scripcari, etc.

Este instrument cu veleită i solistice strălucite datorită posibilită ilor ei specifice de execu ie, putând fi acompaniată şi de o serie de alte instrumente sau poate exista singură pentru sustinerea liniei melodice (Ardeal). Acest instrument foloseşte, pe lângă acordajul obişnuit, scordaturile “corzi stricate” (peste 30) ce-i conferă acestuia o sonoritate aparte. Vioara are în mod obişnuit 4 coarde – corzi, strune sau fire – numite prin Muntenia de cei în vârstă în spe ă: sârmă, burdui sau rag, mjloc şi sub ire sau în terminologia germană: ghe, de, a şi e. coardele sunt puse în vibra ie prin frecarea lor cu un arc, harc sau arcuş cu păr de cal pe care, înainte şi în timpul cântatului, instrumentiştii îl ung cu sacâz. Acordajul se face cu un semiton sau chiar cu un ton mai jos fa ă de diapazonul normal (la1=880 de vibra ii). Acest tip de acordaj diferă în func ie de melodiile pe care le interpretează (în Maramureş, ara Oltului şi nordul Ardealului este acordată mai jos pentru jocuri, decât pentru cântece şi doine). Apare un fenomen de adăugare a unei corzi între sol şi re – coarda mi (sub ire, de metal) şi care este acordată sol1 cu rol de a întări rezonan a coardei sol (acest lucru duce la apari ia şi a unui cui în plus – Tg, Fg). În ara Vrancei şi regiunea Gala i este îmbogă ită cu 5-6 sau 7 coarde de rezonan ă, numite regional teluri. În afară de faptul că întâlnim acel fenomen de acordare cu un semiton mai jos, în acelaşi context întâlnim şi o modificare a acestuia – scordaturile “corzi stricate” cu scopul obtinerii unor efecte sonore speciale, a realizării unor efecte imitative pentru redarea unor melodii pe coarde duble pentru îmbogă irea surselor sonore, pentru uşurarea executării unor întorsături melodice şi nu în ultimul rând pentru redarea unor cântece în anumite scări ori tonalită i.

Zona etnografică MOLDOVA: fluier moldovenesc mic şi mare; caval (în special în zona Vrancei); trişcă; nai (dispărut în perioada interbelică); cimpoi; cobză; ambal; scripcă (vioară); trompetă (de la jumătatea veacului trecut), (descriere) ocarina sau “ciof”.

Fluierul moldovenesc (mic şi mare) este tipic pentru jumătatea de nord a Moldovei şi Bucovinei având diferite denumiri în func ie de dimensiune şi subzonă: fluier, fluieraşi, caval, trişcă. Cavalul – tot un fel de fluier cu dop, dar de dimensiuni mult mai mari, de circa 63,5 centimetri lungime, având cinci găuri pentru degete, vârful “pâlnia” de formă conică larg deschisă la partea finală, în lungime de aproximativ 8 centimetri, remarcându-se printr-un sunet înfundat şi posibilită i tehnice destul de limitate. Acordarea acestora este foarte dificilă datorită construc iei. De aceea o

regăsim în formă asimetrică, fiind executată în mod empiric de către constructori. Ca o precizare, după momentul construirii, este fiert în grăsime de pasăre după metoda cavaliştilor vrânceni pentru a-l feri de umezeală ce ar influen a evident sonoritatea, modificându-i atât timbrul, cât şi acordajul. Îl putem regăsi cu preponderen ă la nivelul acestei zone cât şi în partea de sud a ării. Ocarina – instrument de suflat de formă ovală din lut ars sau lemn (uneori). Prezintă de la 6 la 8 găuri pentru degete şi nu are un acordaj bine calculat. Ca tipuri de ocarină există: ocarină pe mi bemol şi sol (reprezintă sunetul redat cu toate găurile închise). Pentru utilizare se aşează transversal fa ă de corpul interpretului, degetele mâinii drepte aşezându-le pe găurile din partea inferioară, iar degetele mâinii stângi pe găurile din partea superioară. Ocarina are sunet moale, plăcut şi totuşi penetrant. Digita ia este asemănătoare cu cea de la fluier, atât pentru sunetele naturale cât şi pentru cele cromatice. Trompeta – născută se pare din vechiul fluier, timpul a perfectat-o, i-a dat diferite forme, i-a îmbogă it sonoritatea, posibilită ile tehnice, dar şi resursele expresive. Primele atestări le regăsim în cadrul serbărilor din Babilon sub denumirea de “haşostă” (lungă, dreaptă, confec ionată din argint cu posibilitate de emitere doar a seriei de armonice a sunetului fundamental). Se cunosc două tipuri de instrumente şi anume: trompetă cu ventile (înlocuite ulterior de pistoane) şi trompeta cu pistoane, ce este un instrument cromatic. În forma actuală se prezintă ca un tub cilindric conic din alamă, recurbat în formă elipsoidală şi terminându-se cu un pavilion. Aici, la această extremitate există fixat muştiucul. În partea de mijloc a tubului sunt montate alte trei tuburi, ac ionate fiecare dintre ele cu câte un ventil. Ca punct de sprijin pentru sustinerea instrumentului, deasupra, după cel de-al treilea piston există un suport (cârlig) pentru degetul mic al mâinii drepte. Se remarcă pe linie verticală un alt tip de piston ce ajută la corectarea intona iei. La începuturi, trompeta era acordată într-un singur ton fiind folosite mai multe instrumente, în func ie de tonalitate (acestea se numeau trompete naturale). Mai târziu, acordarea instrumentului se realizează cu ajutorul unei culise prevăzută cu o clapă ce ajută la evacuarea apei rezultată din condensarea vaporilor şi care se află plasată la prima curbă a tubului. Timpul a demonstrat că trompeta cu pistoane este mult mai folosită datorită calită ii timbrului, care la aceasta este mul mai strălucitor, această calitate fiind determinată de materialul din care este confec ionată, cât şi de dimensiunea redusă a pavilionului. În prezent există instrumente acordate în si b sau do, iar evolu ia tehnicii a dus la crearea unui dispozitiv ce intră în componen a acesteia şi permite acordarea instrumentului în la. În crea ia muzicală tradi ională întâlnim şi tipul de trompetă cu surdină care, introdusă în pavilion, transformă sunetul într-un sunet pregnant (dur – dacă este confec ionată din metal) sau estompat (dacă materia primă din care este confec ionată este din carton sau material fibros). Transformări intervin în calitatea sunetului şi în func ie de mărimea acesteia: cu cât cavitatea este mai mare, cu atât sunetul este mai estompat.

Zona etnografică TRANSILVANIA - fluierul – au existat adevărate centre de constructori în aceasta zonă etnografică (comuna Hodac – 1950), în care lucrau deopotrivă bărba i, flăcăi şi chiar femei, producând aproximativ 100.000 de fluiere anual, pe care le vindeau ulterior prin bâlciuri şi târguri. - tulnicul Mun ilor Apuseni – buciumul (terminologie zonală pentru N Munteniei şi ara Vrancei); buşin sau trâmbi ă ( inutul Bistri ei şi Rodnei); trâmbi ă sau trâmghi ă (Oaş şi Maramureş); - tilinca cu dop (Maramureş) - cimpoiul (în partea apuseană a Transilvaniei) - ambalul – instrument de împrumut apărut în crea ia muzicală tradi ională românească în 1546, folosit numai la acompaniament - vioara – cunoscută sub mai multe denumiri: cetera, citera (nordul şi răsăritul Transilvaniei), lauta (sudul Transilvaniei), higheghe (Crişana şi Sălaj). - vioara de acompaniament – ce cunoaşte un tip de construc ie aparte, având numai 2-3 coarde întinse, pe un căluş retezat şi pe care se pot ob ine acorduri de 3 sunete - gorduna (violoncelul) – utilizat la acompaniament, folosind o tehnică caracteristica acestei zone, şi anume: ciupirea coardelor cu un be işor, lovirea cu o baghetă sau bătute cu arcuşul. - vioara cu sunet metalic – vioara cu goarnă (exista vioară şi cu două goarne, cea de-a doua apărând în locul cutiei de rezonan ă, şi care are căluşul sprijinit pe o membrană de mică; - zongora (Maramureş); - clarinetul. Tulnicul – tub lung deschis a ambele capete, alcătuit din două doage din material lemnos de brad, paltin, frasin, tei sau alun, scobite, lipite şi înfăşurate cu coajă de cireş, mesteacăn şi tei. Se întâmplă să fie legat uneori cu inele de lemn ori metalice. Nu trebuie să omitem că mai nou există şi variantă de tulnic metalic. Pentru acest instrument în latura interpretativă apar femeile (exemplul forma ia din Avram Iancu, Bulzeşti, Câmpeni şi ara Mo ilor). Din punct de vedere estetic ne apare ca un tub drept, altele pu in încovoiate în partea inferioară sau cu tub încolăcit ca o goarnă mili ară. Poate emite o linie sonoră ascendentă sau descendentă bazată doar pe un lan de armonice şi, ca o specifica ie în plus, men ionăm că sunt întâlnite chiar şi în ceremoniale funebre (Oaş, Maramureş, Bucovina, Vrancea). Vioara cu sunet metalic – apărută în Aursto-Ungaria după tehnica gramofonului (rezonatorul pâlnie). Odată pătruns în ara noastră un exemplar din acest tip, a ajuns ulterior să fie reprodus întocmai de către ărani. Alcătuire – nu este altceva decât un cordar sub ire de vioară prevăzut cu un butuc mic semicircular pe care se fixează pâlnia (în locul cutiei de rezonan ă). Pentru a se putea sprijini instrumentul de corpul instrumentistului, capătul

cordarului este fixat într-o piesă uşor încovoiată. La fel ca şi la vioara clasică, existen a căluşului racordat la diafragma metalică determină producerea vibra iilor ce în acest caz sunt amplificate de goarnă. Acest tip de vioară foloseşte numai corzile Mi, La, Re şi este prin excelen ă un instrument melodic. Clarinetul – instrument de suflat, având ca strămoş instrumentul pastoral francez din epoca Renaşterii numit “cholumeau”, de la la inescul “calamus” trestie, material din care era confec ionată ancia. Fiind un instrument aerofon, se prezintă ca un tub sonor cilindric din lemn de abanos lung de 78 cm şi diametrul interior de 15 mm, demontabil în 5 păr i, muştiuc, butoiaş, corpul superior al mâinii stângi, copul inferior al mâinii drepte şi pavilionul sub formă de pâlnie ce serveşte la întărirea sunetelor, în special al celor grave. Din punct de vedere tehnic, clarinetul se descrie ca un instrument deosebit de agil cu bogate resurse expresive. În ceea ce priveşte clasificarea acestuia, întâlnim 3 planuri: în func ie de tipul de construc ie – francez sau german; în func ie de acordaj – în do (netranspozitoare), în si b (transpozitoare la o secundă mare descendentă), în la (transpozitoare la o ter ă mică descendentă); în func ie de culoarea timbrului (sunetului) – mic, alto, bas, contrabas sau pedală.

Zona etnografică BANAT - fluierul obişnuit cu dop - naiul – “clasic românesc”, alcătuit dîntr-un şir de douăzeci de evi de bambus de diferite lungimi şi grosimi, înfundate în partea de jos cu dopuri de plută şi ceară de albine; în func ie de cantitatea acesteia din urma se ob ine şi acordarea lor - cimpoiul (şimpoi) - torogoata (taragotul) – cu corp conic ca al saxofonului, cu gură şi ancie de clarinet, şi cu aplicatură similară cu cea a oboiului - ambalul – precumpăneşte acompaniamentul armonic realizat prin acorduri (intervale armonice şi acorduri arpegiate). Răspândirea lor a dus la înlăturarea cobzelor - vioara (lăuta) - vioara cu tolcer (lăuta cu tolcer – în sudul Banatului) – cunoscută şi ca “vioara cu goarnă” (Bh), “vioara cu sunet metalic” – are doar trei strune; - violoncelul; - saxofonul. Torogoata (taragotul) este construit de V.J. Schunda (Budapesta) la indica iile muzicologului Gyula Kóldy, are ancie simplă ca şi clarinetul, are gaură de octavă datorită faptului că tubul este mai larg şi conic, reac ionând ca un tub deschis la ambele capete. Tipul de instrument cel mai răspândit este cel acordat în si b; regăsim însă şi acordate în la b şi mi b, utilizate însă mult mai rar.

Violoncelul – apărut în aceeaşi epocă cu vioara, fiind atestat sub acest nume în 1665 de către G.S. Arresti. Din punct de vedere al construc iei este foarte asemănător cu vioara, diferen iindu-le doar dimensiunile ce ating la acesta 1,20 metri, iar lungimea arcuşului 72 de centimetri. Sunetul se produce în aceeaşi manieră cu cel produs de vioară şi violă păstrându-şi calită ile – catifelat şi dulce. Ambitusul capătă alte dimensiuni, mut mai largi aici, iar din punct de vedere tehnic se poate realiza pe acest instrument un efect de chi ară prin simpla plimbare a mâinii peste coarde.

Zona etnografică DOBROGEA - fluier – o varianta a fluierului moldovenesc, însă cu şapte găuri pentru degete, a şaptea tăiată în spatele evii, deasupra celorlalte – “fluiere dobrogene” – în general de dimensiuni mici, confec ionate din trestie - cavalul dobrogean – asemănător celui din sud-estul Munteniei - cimpoiul (Tulcea) - zurnaua (de origine orientala) cu ancie dublă ca cea a oboiului - vioara (tibulca prin unele păr i ale acestei zone) - cello (violoncel) - ambal – ulterior înlocuit de acordeon - daireaua (daraua). Daireaua (daraua) este de origine persană şi are rol de imprimare a ritmului în dans. Este o membrana întinsă pe un cerc de lemn pe circumferin a căruia apar nişte crestaturi în care, pe o vergea de metal sunt prinse câteva plăcu e de metal rotunde. Se bate cu palma, în acelaşi timp agitându-se pentru ca accesoriile sunătoare să zuruie.

F. JOCUL (DANSUL TRADI IONAL) SPECIFIC ZONELOR ETNOGRAFICE (categorii de dans, caracteristici zonale) Se constituie într-o obliga ie socială condi ionând integrarea deplină a individului în societatea sătească. Are un caracter colectiv şi se distinge, aşa cum spunea Ovidiu Bârlea prin “valen e neaşteptat de complexe şi ca un corolar printr-o bogă ie de primă mână ce-l aşază printre cele dintâi în ierarhia europeană”. Există mărturii încă din secolul al XVI-lea ce eviden iază originalitatea şi calită ile performante ale acestui joc românesc. După scrierile vremii, acesta a constituit una din principalele forme de manifestare a mişcării cultural-educative după 1848. A existat o puternică activitate practică pentru a putea implementa dansul românesc alături de dansurile străine (vals, polcă, mazurcă) ce erau de prim rang în saloanele vremii. În acest sens, în anii 1850-1851 Ştefan Emilian creează şi aranjează dansurile “Românul” (Căluşerul), “Bătuta” (Bătuta Căluşerului) şi “Banul Mărăcine”, acestea reprezentând începuturile mişcării artistice de amatori. Din cea de-a doua jumătate a secolului trecut şi până aproape de primul război mondial, preocuparea folcloriştilor vremii pentru cunoaşterea coregrafiei populare se afla undeva într-un plan secund, singurul care s-a bucurat de o oarecare aten ie fiind “Jocul Căluşarilor”, dar nici acesta din punct de vedere coregrafic. Abia după primul război mondial, Nicolae Iorga, în mişcarea culturală a cărui mentor era, acordă oarecare importan ă, înfiripându-se ideea studierii ştiin ifice a acestei coregrafii populare. Acestea toate au rămas numai la nivel de impuls. Anul 1948 a reprezentat anul lansării acestui gen coregrafic, fiind cel mai bine cotat în cadrul manifestării centenarului Revolu iei de la 1848. Începând cu 1949, în cadrul Institutului de Folclor se înfiin ează un compartiment de cercetare ştiin ifică (etnocoreologie) ce urma să se ocupe de acest folclor coregrafic din punct de vedere al cercetării ştiin ifice, după metoda de culegere şi cercetare a lui C. Brăiloiu, abordându-l ca fenomen complex, nu numai ca expresei artistică. Perioada de început a cercetării etnocoreologiei româneşti a durat aproape 10 ani şi s-a desfăşurat pe trei direc ii: - perfec ionarea profesională, teoretică şi practică specifică acestei discipline; - realizarea unui prim corpus de documente coregrafice; - valorificarea primelor rezultate ob inute în procesul culegerii şi analizarea folclorului coregrafic. Pentru transpunerea în practică a acestui fenomen artistic coregrafic este necesară o partitură coregrafică (suprapunerea rândurilor corespondente) şi aceasta s-a constituit inspirându-se din grafia sistemului muzical de notare, rândurile coregrafice fiind suprapuse sinoptic după modelul partiturii corale (orchestrale).

Fiecare joc în urma unei analize a mişcărilor are o schi ă grafico-ritmică a paşilor, care este constituită după un sistem propriu de notare ce se poate utiliza chiar în culegerile de teren. Această schi ă cuprinde măsurile dîntr-o formulă ritmică a unui pas sau toate măsurile dansului descris şi este împăr ită după numărul paşilor dansului. Abordând studiul la modul generic, vom avea în vedere următoarele: - câte păr i (paşi) cuprinde jocul; - câte fragmente (păr i muzicale) con ine melodia; - forma ia; - inuta; - măsura în care este scris; - tempoul.

Zona etnografică MUNTENIA: Clasificare: • de grup: - cele mai cunoscute pentru această zonă: Ciuleandra, Sălcioara, Murgule ul, Bordeiaşul, Drumul dracului, Vlăscencu a, Brâul greu, Joiana, Maritica, Floricica, etc.; - jocurile de bază sunt hora (în Muntenia dunăreană se întâlnesc: Horă dreaptă, Horă-n două păr i, Horă bătută, Horă pe cârlig şi mai rar Hodoroaga), sârba; - cele mai multe de grup mixt se joacă în cerc sau semicerc de mână sau cu bra ele pe umeri; - mişcările sunt vii, cu mul i paşi tropoti i cu bătăi pe contratimp. • de perechi: - Breaza (ca la Breaza), Ungurica (de doi, importat din sudul Transilvaniei), Geamparaua (ritm aksak), Brâul (joc tipic bărbătesc); - s-au asimilat şi câteva jocuri igăneşti: Romneasca, igâneasca, Zuralia, Ursăria (Ca la uşa cortului), etc. Brâul – derivă de la inuta dansatorilor care, înşirui i în linie sau semicerc, se in unul de brâul celuilalt. Ca variante, există brâu pe 6 (brâule ul – ritm ternar) şi brâu pe 8 (ritm binar). Se desfăşoară într-o dinamică alertă ce alternează cu plimbări lente cu paşi sincopa i. Conducătorul de joc (corifeul) dictează comenzile (uneori ine în mână o batistăă pe careo agită). Hora dreaptă se dansează în cerc închis (este prezent mai rar dansul în cerc deschis), cu mişcarea participan ilor spre stânga, în grupuri mixte (destul de rar întâlnită gruparea pe sexe a participan ilor), cu dansatorii înlăn ui i de bra e la înăl imea umerilor. Coregrafia dansului – plimbare cu ocolire, cu paşi simpli (mai rar întâlnit pasul uşor bătut) – se execută într-un ritmul binar, cu un tempo moderat-vioi (“Hora”, “Hora mare”, “Perini a”, “Hora miresii”, “Hora căluşului”, etc.).

Hora bătută se joacă în cerc mixt (uneori este formată numai din bărba i) în lan , de bra e. Participan ii execută mişcări bilaterale cu o uşoară tendin ă de avansare spre dreapta, alcătuind figuri mai complexe, înso ite de plimbări şi bătăi, sărituri, balansuri şi mişcări de bra e accentuate. Ritmul este binar, tempoul – vioi , uneori chiar accelerat (“Zuralia”, “Ceasornicul”, “Hora pe bătaie”, “Cioful”, “Ciuful”, etc.).

Zona etnografică OLTENIA: Jocurile predominante sunt sârba (se crede ca ar avea obârşia chiar aici iar al ii sus in ca ar fi în Muntenia) şi hora. Amintim: - Rustemele (multe în ritm aksak) - anumite jocuri cu nume de plante: Alunelul, Bobocica, Crai ele, Trandafirul, Busuiocul. - jocuri cu nume de animale: Ariciul, Vulpea, ş.a.; - jocuri cu nume de femei: Ileana, Mandrele, ş.a.; - jocuri cu nume de obiecte casnice: Itele, Trochitele, Ceasornicul, s.a.; - Căluşul - Brâule ul oltenesc În Oltenia jocurile sunt mai ales de grup mixt, dansate în cerc sau semicerc, predominante fiind sârba şi hora. Sârba se crede că ar avea obârşia chiar aici (spun unii, al ii amintesc şi de Muntenia). La horă dansatorii se in de mână, iar la sârbă de umeri. Jocurile bărbăteşti de o mare virtuozitate sunt jucate în linie, dansatorii înlăn uindu-şi mâinile încrucişate la spate sau se prind unul de brâul celuilalt. Mişcările în timpul dansului sunt iu i, sprintene, cu paşi încrucişa i pe loc, pinteni (lovituri ale tocurilor încăl ămintei), sărituri şi bătăi uşoare, în timp ce ceilal i dansatori afla i în şir se mişcă înainte şi-napoi, mai rar în lateral. Căluşul (cel mai vechi şi mai reprezentativ joc – a existat mai întâi ca text, rit şi ulterior ca dans); este formatie ce apara comunitatea umana de agresiunea fortelor malefice din afara (ielele) şi are o costumatie aparte: căciula, bete incinse în diagonala peste piept, tuzluci şi clopotei la picioare. în cadrul dansului sunt inglobate mai multe jocuri: Floricica, Batul, Catranita, Rata, Sarea şi lână, Calul şi Chiserul. Ceata de căluşari are un costum aparte ce se deosebeşte de costumul de sărbătoare al sătenilor prin: fesul (căciula) pe care-l poartă pe cap, prin betele încinse în diagonală pe piept, prin tuzlucii şi clopo eii de la picioare, prin batistele fumos brodate oferite de fete şi tichiile de copii mici (protec ie fa ă de cei lipsi i de apărare) şi ciucurele de lână pe care-l de ine vătaful. Se remarcă prezen ă unui conducător de ceată şi a unui personaj aparte – mutul. Zgomotul clopo eilor, ca şi strigătele de luptă „hărăşaira” sunt menite să îmbărbăteze ceata şi să sperie for ele duşmane. Gesturile cetei semnifică amenin ări injurioase la adresa ielelor. Steagul este insigna cetei ce are multe conota ii; este un simbol cu o bogată

polisemie: prăjină lungă cât de două ori statul unui om, şi care are la vârf o cârpă (un prosop esut în casă), fire de usturoi şi de pelin. Căluşarii de in fiecare câte un bă (în alte locuri se întâmplă să de ină câte o sabie de lemn). În cadrul dansului sunt înglobate mai multe jocuri: Floricica, Bă ul, Cătrăni a, Ra a, Sarea şi lână, Calul şi Chiserul. Floricica exprimă prin virtuozitatea dansului capacitatea cetei de a performa dansul ritual; Bă ul – legătura căluşului cu pământul, ob inându-se prin aceasta virtu i rituale deosebite; Cătrăni a ungurească – rezisten a la suferin ă a membrilor cetei; Sarea şi lâna – reliefează simbolul protec iei gospodăriei; Calul şi Chiserul – puterea cetei dea birui agresivitatea ielelor.

Zona etnografică MOLDOVA: Jocul are un caracter contrastant. Clasificare: • jocuri mixte de grup – Bătrâneasca, Alivencile, Hu ulca, ărăneasca ş.a.; • jocuri mixte de perechi – de tipul polcii; • jocuri bărbăteşti – Coraghiasca, Bătuta (variante de brâu şi hore) şi Arcanul (sârbă); • jocuri femeieşti – Jocul Bătrânelor (singure sus in linia melodică a dansului). Jocurile (dansurile) populare de pe teritoriul moldovenesc nu au caracter constant – par domoale însă sunt totuşi vii, cu paşi mărun i şi bătăi mai ales pe contratimp. Acestea cunosc o clasificare clară: jocuri mixte de grup, din care amintim: Bătrâneasca, Alivencile, Trilişeştile, Hu ulca, ărăneasca (se joacă frecvent în cercuri mai mici sau mai mari rotindu-se cu o viteză foarte mare – vârtej – dar şi în perechi, de multe ori concomitent cu forma iile de cerc); dansuri de perechi – s-au răspândit în urma influen ei dansurilor ruseşti şi poloneze, multe fiind de tipul polcii atât ca linie melodică, cât şi ca mişcări de dans (paşi).; jocuri bărbăteşti, marea majoritate reprezentând variante de brâu, hore – Vrancea, Corăgheasa şi Bătuta, sârbe, Arcanul – joc de recrutare foarte vechi (la unele jocuri bărbăteşti dansatorii joacă concomitent şi organizat fără să se ină unul de altul, însă la jocurile de coloană se in unul de brâul celuilalt); jocuri femeieşti – de exemplu: Jocul bătrânelor la care dansatoarele îşi sus in singure linia melodică a dansului. Melodica jocurilor este foarte strâns legată de tehnica instrumentelor muzicale folosite. Zona Bacău. Cu mult timp în urmă, aici au existat în cadrul crea iei muzicale destinată dansului un număr de 31 de jocuri. Din cele ce păstrează elemente arhaice amintim: hora, sârba, bătuta, corăgheasa, men ionând faptul că alături de acestea îşi fac sim ită prezen ă şi un număr de 3 jocuri de tip modern. Desfăşurarea jocului în sală a dus la apari ia unui fenomen deloc benefic pentru jocul tradi ional, şi anume adoptarea paşilor de sârbă, tango şi vals pentru toate

dansurile (aceste informa ii au fost ob inute în urma unei culegeri realizate în 1969).

Zona etnografică TRANSILVANIA • jocurile de perechi (mixte); - De-a lungul - Purtata - Pe sub mână - Învârtita - Ha egana - arina ( ara Motilor) – mocănească; a văsarilor; a minerilor.

• jocurile bărbăteşti – fecioreşti de virtuozitate (cunoscute sub diverse denumiri aici în Transilvania): - Fecioreasca în S; de ponturi în S-V (se desfăşoară pe melodii în ritm aksak) - Haidăul în Transilvania de centru (aici ritmul aksak este mai pu in prezent) - Bărbuncul în N-E Transilvaniei (ritm binar). • jocurile mixte de cerc - întâlnite în partea de N (Hunedoara şi unele păr i ale Sibiului) • jocurile bătrâneşti de fete (in Transilvania de centru) – purtate (Ns), Fetele de la Căpâlna (Ab) În Transilvania predomină jocurile de perechi, jocurile bărbăteşti de virtuozitate, jocurile mixte de cerc – mai rare (se pot întâlni cu preponderen ă în Hunedoara, Sibiu). numărul jocurilor în general este foarte mic comparativ cu celelalte zone etnografice ale ării. În Transilvania de centru regăsim jocurile bătrâneşti de fete (“Purtata”) – Năsăud; “Fetele de la Căpâlna” – Alba (dansate în şir şerpuitor de paşi rari plasa i pe contratimpii cântării în ritm aksak). Jocurile mixte se bazează pe mişcări (plimbări) de obicei sincopate în care contrastează mişcările domoale ale fetelor cu salturile pe care flăcăii le fac din loc în loc lovind totodată picioarele cu palma (“De-a lungul”, “Purtata”), înso ite de piruetele fetelor trecute pe sub mână (“Pe sub mână”) şi cu învârtiri simple (“Învârtita”) sau duble (“Ha egana”). Se deosebesc între ele de la o zonă etnografică la alta din punct de vedere al mişcării astfel: plimbarea perechilor este foarte lentă în centrul Transilvaniei, ceva mai mişcată în sud şi destul de vie în sud-vest. În ara Mo ilor se disting trei categorii diferite ale jocului (joc de perechi): mocănească – cea mai arhaică formă a dansului, cu mişcări iu i, paşi tropoti i, trecerea pe sub mână a fetelor în mişcări smucite şi strigături cântate;

văsarilor – meşteri în lucratul obiectelor din lemn – variantă cu ritm vioi desfăşurată pe strigături recitate; minerilor – domoală, fără strigături, flăcăul inând ceremonios fata la distan ă. O altă particularitate a dansurilor din Transilvania este orânduirea în suite – de exemplu dansul începe cu o plimbare (“Purtata” sau “De-a lungul”), continuă cu învârtirea fetei pe sub mână (“Învârtita”) şi se încheie cu ha egană. De obicei jocurile se succed inându-se seama de stabilirea unui echilibru între mişcări. În ara Oaşului jocul este caracterizat prin paşi mărun i tropoti i, punctat din loc în loc cu bătăi mai puternice, într-un ritm viguros şi totodată subtil, existând frecvent şi bătăile din palme marcând astfel ritmul. Adăugăm că, la jocurile în care dansatorii nu se in unul de altul din ara Oaşului, o particularitate deosebită o au strigăturile cântate ( ipuriturile). În unele zone ale Transilvaniei dansurile bărbăteşti se caracterizează prin aşa-numitele ponturi – figuri atletice (acrobatice) complexe executate pe loc. Predomină salturile în înăl ime, împletite cu bătăi ale mâinii pe diferite segmente ale picioarelor (călcâi, gleznă, gambă, coapsă). Ca şi la brâu, figurile alternează cu mişcări domoale în mers sincopat (necesare relaxării dansului). Din această categorie fac parte jocurile fecioreşti care se orânduiesc în patru grupuri coregrafice: feciorească – în sud; de porturi – în sud-vest, ambele desfăşurându-se pe ritm aksak; haidăul – în centru – (mai pu in); bărbancul – în nord-est – (ritm binar). Odinioară bărba ii îşi dansau jocurile ajuta i de o bâtă, de aici denumirea de joc de bâtă. În Transilvania de Sud – Sibiu, Braşov, Covasna - există foarte multe asemănări cu alte regiuni – Muntenia, Vrancea, Moldova N, Maramureş – alături de care formează un complex carpatic. Se joacă brâul – socotit ca fiind extrem de vechi în această zonă. Dialectul sudic se diferen iază total de zona centrală şi de nord a Transilvaniei (apar inând dialectului apusean). La jocurile de perechi este mai frecventă inuta opusă (fa ă-n fa ă), fie închisă, fie deschisă. inuta liberă – monom (solistică) este destul de răspândită. Desfăşurarea jocului se face pe loc, cu deplasări bilaterale, succesiv, pe loc şi prin ocolirea cercului de joc. Din punct de vedere coregrafic, vorbim despre structura figurilor; succesiunea acestora; tempoul – caracter vioi în general (tempo accelerat – sârbă, ha egană; sau moderat – învârtită, feciorească); ritmul binar sau sincopat; melodii variate – foarte bine închegate cu două sau trei fraze muzicale cu succesiune precisă; ca element caracteristic – existen a strigăturilor cu caracter liric, pregnante, cu substrat satiric, precum şi speciale, legate direct de desfăşurarea jocului (comenzi, numărători, îndemnuri). De notat faptul că în Transilvania există 27 de tipuri coregrafice diferite din 55 existente în folclorul românesc: în cerc (Ha egană, Horă dreaptă, Horă în două păr i, Horă bătută); în linie (Brâu mocănesc, Sârbă, Brâu nou); de grup mic (Ciuleandra, Jieneasca); de perechi (Purtată, Doi plimbat, Horă de perechi,

Sârbă în vals, Polcă dreaptă, Polcă şchioapă, Horă polcă, Învârtită dreaptă, Învârtită şchioapă, Brează); jocuri în monom (Ceată ciobănească, Ceată distractivă, Căluşer, Feciorească); jocuri solistice (Bătuta solistică, Solo igănesc, Solo grotesc, Solo ritual). Caracteristici şi concluzii. Predomină jocul de pereche şi de linie; cele mai frecvente jocuri sunt Învârtita dreaptă, şchioapă, Brâul mocănesc, Sârba, Hora dreaptă. Tipuri zonale: frecven ă mare – Fecioreasca, Breaza, Purtata, Polca dreaptă, Jieneasca (solistic); frecven ă moderată – Hodoroaga, Brâul nou, Căluşerul, Hora de doi; frecven ă sporadică – Hora bătută, Polca şchioapă, Hora polcă, Solo igănesc.

Zona etnografică BANAT • jocuri bărbăteşti – “Brâuri” şi “Posovaici”, “Sorocul” (în partea de nord) • hora (mai ales în sudul provinciei) • jocuri de perechi – “De doi”, “Mazarica”, “Ardeleana ca-n Banat” (se succed ciclic, caracteristică întâlnită şi în Transilvania) Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor cuprinde până în prezent peste 300 de dansuri notate, acestea provenind din 23 de repertorii locale cercetate exhaustiv. Ne apare destul de bine conturat din punct de vedere al morfologiei, putând afirma că predomină forma iile de semicerc şi perechi, apoi de cerc; uneori se joacă în monom, sau solistic, foarte rar în grup mic. Tipurile de dans au drept coordonată împăr irea Banatului în două subregiuni coregrafice determinând existen a unei dialect coregrafic carpatic comun ambelor subzone şi opozantul cu dialectele Câmpiei Dunărene şi Câmpiei Ardealului. Putem spune că S-E Banatului este dominat de Bâuri, De doiul bănă ean, joc de ceată şi solistice, iar partea de N-V de Învârtită şi Soroc. Referitor la inuta în timpul jocului, la cele în grupuri mari întâlnim inutul de umeri, iar la cel de perechi partenerii se in fa ă-în-fa ă. Întâlnim aici în număr destul de mare şi dansul cu componen ă bărbătească. În ceea ce priveşte desfăşurarea jocului, se face mai ales bilateral, adeseori cu o uşoară tendin ă de înainte spre dreapta. Referindu-ne la aspectul tipologic al acestuia, regăsim: Jocuri de perechi sau De doiuri (De doiul bănă ean şi De doiul plimbat), Brâuri (Brâul bănă ean, Brâul nou), Învârtită dreaptă, Învârtită şchioapă, Polci, dar şi tipul de Horă de perechi (Baraboi), Hore mari (Horă dreaptă şi Hora în două păr i), Ceata bănă eană şi Sorocul, precum şi tipul mai general de Căluşer. Din punct de vedere al execu iei, dansul bănă ean este definit printr-o mişcare destul de înceată de înaite spre dreapta a grupului cu paşi de o amplitudine redusă pe sol, iar mişcările de bra e extrem de reduse la hore, însă devenind ample şi maiestuoase la Jocul Perechilor. Există diferen ieri ce conduc

la o variabilitate destul de apreciabilă în ceea ce priveşte vârsta participan ilor. Dinamica dansului evoluează de la o sobrietate specifică la o intensiate şi o exuberan ă considerabile.

Zona etnografică DOBROGEA • vechi dansuri dobrogene vie uiesc alături de dansurile aromânilor, cu dansuri din Oltenia, Muntenia sau Moldova, şi nu în ultimul rând cele ale altor na ionalită i conlocuitoare; repertoriu eterogen. • melodii în ritm aksak: - simple binare – “Rustemul”, “Paidusca” (cu al doilea timp alungit) - ternare – “Geamparalele”, “Pandelasul”, “Cernica”, “Săltata” (cu al treilea timp alungit), “Vanghelio” cu (primul timp alungit) - compuse – “Şchioapa”, “Cadâneasca” (cu cel de-al patrulea timp alungit) În Dobrogea repertoriul de dans este eterogen, aşa după cum sus inea Constantin Brăiloiu în studiile sale, la capitolul “Întrepătrunderea diferitelor stiluri regionale”, fenomen recunoscut şi de Gheorghe Ciobanu ca fiind prezent după cea de-a două jumătate a secolului al XIX-lea. În sprijinul celor men ionate vin cu un argument ce capătă dimensiuni de particularitate a acestei zone, şi anume prezen a celor două dialecte – dialectul dunărean şi cel carpatin – la care se mai adaugă unele infiltra ii moldoveneşti dar şi o parte caracteristică sudului ării, referindu-mă aici la zonele aşezate de-a lungul Dunării (Vlaşta, Teleorman, Oltenia). Aici regăsim convie uirea dansurilor cu substrat vechi alături de cele venite de pe ambii versan i ai Carpa ilor. Denumirile dansurilor dobrogene amintesc de cele întâlnite în celelalte regiuni ale ării, şi anume: Alunelul, Atica, Bătuta, Brâul, Ciobănaşul, De doi, Ghimpele, Geamparaua, Învârtita, Jiianul, Ra a, etc. Regăsim însă şi Paiduşca, Greceasca, Cadâneasca, igăneasca, Kiocek, Polca, Crai Polca, Padecatrul şi dansuri de salon ajunse şi la sat. Ritmul aksak capătă aici valoare de caracteristică fiind întâlnit în genul Geampara, Kiocek, Cadânească şi Turcească. Hora simplă pare foarte strâns legată de specificul na ional, apar inând de fapt unui strat foarte vechi. Hora în două păr i se joacă în cerc închis, mixt, participan ii petrecându-şi bra ele la nivelul umerilor. Jocul are o desfăşurare bilaterală sau pe loc, la care se adaugă plimbările bilaterale, cu paşi simpli şi bătu i. Hora macedo-română apar ine stratului vechi şi se execută în cerc deschis, mixt, de multe ori apărând separarea pe sexe în interiorul acestuia. Pozi ia bra elor este în lan însă pu in îndoite. Mişcările se realizează prin ocolire, formând figuri simple, plimbări spre dreapta, într-un ritm binar şi tempo lent (“Hora” – Corlu). Apare aici un conducător de joc ce execută o serie de sărituri, lăsări pe vine, înso ite de mişcări de bra e.

Hora dunăreană apar ine probabil stratului vechi, dar există în cadrul acesteia unele influen e balcanice şi se execută în cerc deschis, mixt, de multe ori apărând separarea pe sexe în interiorul acestuia. Pozi ia bra elor este în lan însă pu in îndoite. Mişcările se realizează prin ocolire, formând figuri simple, plimbări spre dreapta, într-un ritm binar şi tempo lent (“Hora” – Corlu). Apare aici un conducător de joc ce execută o serie de sărituri, lăsări pe vine, înso ite de mişcări de bra e. Hodoragă – dans ce se execută în cerc sau semicerc, mixt sau pe sexe, în lan de bra e (uneori de umeri), cu figuri simple sau complexe, plimbări bilaterale cu ocoliri, sărituri, paşi bătu i şi încrucişa i în fa ă. Ritmul este binar, iar tempoul – vioi. Geamparaua apar ine se pare stratului vechi. Cu toate că se remarcă o puternică influen ă a pieselor bulgăreşti, este considerat ca joc cu origine locală. Se joacă în cerc închis, mixt, în lan de bra e pu in îndoite în pozi ie înaltă sau joasă (printre umeri prin basmale); figuri variabile atât ca structură cât şi ca succesiune, ca elemente apar plimbările, cârligele, bătăile, paşii sălta i, lăsările pe vine, trecerile pe sub mână. Ritmul este asimetric 7/16, tempo vioi.

G. PORTUL TRADITIONAL (scurt istoric, descriere) Portul popular s-a dezvoltat din momentul definitivării procesului etnogenetic românesc, în condi ii istorico-economice specifice, cu caracteristici etnice proprii. Despre portul popular românesc, putem vorbi abia după formarea poporului român, în sec. IX-X. Mărturii mai numeroase ce ne dau importante indica ii despre structura şi evolu ia acestuia avem încă de la 1330 când ăranii români, în costum tradi ional, participau la lupta de la Posada. Mai tarziu, apar în picturile bisericeşti (1409-1417), pe emblema din 1556 a breslei bijutierilor din Braşov, în lucrări ca: “De Sitre Transilvaniae, Moldaviae et Transilpaniae” de Antonius Wranacius Sibenicensis Dalmato (sec. XVI); “Descritpio Moldavie” de D. Cantemir (1716) ş.a. Fiind produs pentru necesită i materiale imediate şi stringente, portul popular se confec iona ini ial în cadrul gospodăriei închise. Costumul popular de pe întreg cuprinsul ării se caracterizează prin folosirea masivă ca fond a culorii albe. Nota dominantă în ceea ce priveşte materia primă este dată de esătura albă de lână, in, cânepă sau bumbac. Pe această unitate a materialului se sprijină şi unitatea de croi. Aceasta este simplă, discretă, pânza sau stofa fiind tăiate în suprafe e dreptunghiulare. Chei ele specifice modului de îmbinare a bucă ilor croite în prealabil (a elementelor constitutive) sunt uneori colorate dar şi albe, în culoarea esăturii. Ornamentica, în cadrul căreia urmărim plasarea, compozi ia, motivele, o regăsim în diferite câmpuri, ea subliniind linia croielii şi punând în eviden ă motivele ornamentale. Ornamentele au forme geometrice. Chiar şi atunci când sursa de inspira ie este natura cu elementele ei (flori, păsări, animale), mai rar figuri omeneşti ce sunt supuse adeseori unui proces de stilizare. Cromatica (coloritul motivelor) este un alt element specific de o sobrietate remarcabilă şi care întrebuin ează culori de bază ca: roşu, negru, brun închis, albastru, anumite tonuri de verde şi violet.

Zona etnografică MUNTENIA: • Zona Buzăului: Costumul de femeie: cămaşă femeiască – cu mâneci frumos ornamentate, cu volane la pumni; fotă înfăşurată, pe fond negru, cu motive tradi ionale, geometrice, pe partea din fa ă; brâu esut în război, pe fond roşu, având ca termina iei şiruri scurte de mărgele finalizate cu ciucuri; maramă, din borangic, cu ornamentatie pe alb; opinci din piele. Costumul bărbătesc: glugă – purtată în timpul lucrului şi pe drum ca acoperitoare dar şi ca traistă pentru purtatul diverselor obiecte sau alimente; cămaşă albă; brâu; peste brâu o curea din piele cu cataramă din alamă şi inte din cositor (Râmnicu Sarat).

• Zona Prahovei: Costumul de femeie: cămaşă albă, cu motiv ornamental orizontal în roşu – mâneca cu alti ă, în cre şi sfârşindu-se cu volane în pumni; fotă largă, plisată, pe fond negru, cu motiv geometric, plasat la limita de jos şi care se continuă pe una din laterale cu ornamenta ie asemănătoare dar pe verticală; brâu lat, roşu, de lână; maramă de borangic; opinci din piele. Costumul bărbătesc: cămaşă lungă – mâneci largi şi broderii discrete la guler, piept şi mâneci, pânza are vărgi în esătură şi cromatică de roşu, galben şi nu numai; i ari din postav; brâu roşu de lână mai lat decât cel de femeie; opinci cu obiele. • Zona Dâmbovi a: Costumul de femeie: ie – cămaşă, nu prezintă elemente de diferen iere; fotă, care are la poale o fâşie colorată, esută, iar în afară de aceasta se detaşează fâşiile verticale cu elemente geometrice policrome; brâu esut policrom; maramă de borangic cu motive populare pe alb. Costumul bărbătesc: la fel cu celelalte subzone. • Zona Arges: Costumul de femeie: cămaşă lungă, bogat ornamentată, cu mâneci bufante, strânse în manşetă, ce poartă şi ea elemente de ornamenta ie foarte încărcate, motiv ce-l regăsim şi pe poalele cămăşii; fotă înfăşurată, brodată în întregime, cu fir şi cu motive colorate, remarcându-se valoarea decorativă a broderiei; maramă cu desen mai simetric, încadrat în chenar; opinci. Costumul bărbătesc nu prezintă diferen ieri. • Zona Muscel: Costumul de femeie: cămaşă femeiască, cu mâneci largi, bufante, brodate cu râuri discrete; fotă înfăşurată, cu ornamente geometrice policrome, pe vertical (partea din fa ă); maramă de borangic; brâu esut bicolor roşu-galben; opinci. Costumul bărbătesc nu prezintă diferen ieri. • Zona Vlaşca – Teleorman: Costumul de femeie (ornamentica prezintă mici varia iuni zonale): cămaşă pe aceeaşi configura ie, numai că apare elementul de spiralare a motivului de pe mânecă; fustă formată din trei sferturi vâlnic negru şi o catrin ă – şor roşu (pesteman) sau fotă plisată; maramă de in cu lucrătură geometrică spartă sau prinsă de păr cu ace lucrate meşteşugit, opinci. Costumul bărbătesc: cămaşă albă; i ari albi de postav; brâu lat, roşu, de lână; şosete de lână; opinci.

Zona etnografică OLTENIA: • Zona Mehedinti: Costumul de femeie: cămaşă femeiască, având compozi ie ornamentală clasică; fustă – vâlnic sau vâlnic plisat, cu ornamentica realizată prin frumoase broderii în fir, beteală, lână sau mătase; brâu; maramă vaporoasă; opinci. Costumul bărbătesc: cămaşă albă cu broderie discretă; pantaloni de postav; brâu foarte lat (de-o palmă), predominând roşu, grena, cu ornamentică liniară sau geometrică simetrică, foarte măruntă; opinci. • Zona Gorj: Costumul de femeie: cămaşă cu broderii pe piept şi pe mâneci; fustă – catrin e prinse una în fa ă şi alta în spate, cu ornamentică simetrică, pe orizontală, în culori negru, verde, albastru, alb, galben, pe fond predominant roşu; brâu policrom, cu ornamentică orizontală liniară; maramă (pentru femei măritate); opinci. Costumul bărbătesc – schileresc (lucrat în postav alb, ornamentat cu şiret, postav colorat şi broderii policrome): cămaşă albă cu broderii discrete; cioareci cu bogate ornamente în pasmanterie la buzunare; ilicul ce respectă întru totul ornamentica şi cromatica cioarecilor; brâu lat tricolor; opinci. • Zona Vâlcea: Unul dintre cele mai elegante costume femeieşti, prin ornamentica esută a vâlnicelor, broderia cămăşilor şi rafinamentul maramelor. Costumul de femeie: cămaşă cu mâneci largi, terminate cu manşetă cu ornamentică spiralată; fustă – vâlnic sau catrin ă neagră, bleumărin, cu broderii extrem de fine în alb; brâu îngust policrom, esut în război; maramă de borangic cu broderie albă de mătase; opinci. Costumul bărbătesc: cămaşă - ie albă; cioareci; brâu esut; manta de postav – şuba cu molii, cu broderii pe alb, de un rafinament aparte; opinci.

Subzona etnografică OLTENIA DE SUD • Zona Olt, Romana i: Costumul de femeie: cămaşă de femeie; fustă amplă, crea ă sau plisată – vâlnic şi catrin ă cu ornamentică geometrică având stilizări de elemente antropomorfe; maramă de borangic cu discrete ornamente albe, alese; cojoc lung de piele (constituie o capodoperă a genului, cu dispozitie rafinată a câmpilor ornamentali şi linia croielii în clin); giubea – haină lungă, fără mâneci, cu broderii pe piept; opinci. Costumul bărbătesc: cămaşă albă; cioareci – pantaloni de postav alb, cu ornamente din postav colorat; pieptarul înfundat, din blană cu ornamentica reprezentată prin rozetă şi spirală, elemente străvechi ce le întâlnim şi la giubea; giubeaua (element de costum întâlnit şi la femeie); brâu cromatic roşu cu maron, ornamentică pe verticală; opinci.

• Zona Dolj: Costumul de femeie: cămaşă femeiască, cu aceeasi compozi ie ornamentală autohtona a mânecii, pe cele 3 registre: alti a, incretul şi râurile; fusta – valnic plisat (pesteman), cu ornamente mari, pe registre verticale; brâu lat, esut, cu ornamentica liniara verticala, policromă, ce alterneaza cu cea geometrica; maramă de borangic; opinci. Costumul bărbătesc nu prezinta evidente diferentieri fata de celelalte zone.

Zona etnografică MOLDOVA • Zona Rădău i: Costumul de femeie: cămaşă femeiască – ie, brodata manual, pe pânză de in, cânepă, bumbac, strânsă în jurul gâtului cu un şnur (cu toate ca este foarte larg), aceasta încre itura purtand numele de brezerău; compozi ia mânecii în trei registre, alti a la umăr, incretul şi bentita monocromă ornamentală şi râurile ornamentale de-a lungul mânecii; fota înfăşurată; pieptar cu poale – haina lungă, prevăzută, din piele, cu broderii discrete; lati ar, gheordan sau gherdan (in alte zone - func ie de brâu), aici esătura din mărgele policrome, în variate compozi ii ornamentale geometrice; găteala de cap – ştergarul de cap şi gherdanul purtat pe frunte; opinci. Costumul bărbătesc: cămaşă bărbătească simpla, până la genunchi; pantalon bărbătesc – i ari, încre it pe picior; pieptarul cu broderii florale, stilizate; căciula caracteristica portului bărbătesc românesc; opinci. • Zona Câmpulung Moldovenesc: Costumul de femeie: cămaşă femeiască, având structura morfologică şi stilistica cu ornamentica mai bogata şi o cromatica mult mai vie; fusta – fota înfăşurată; pieptarul brodat cu blană de dihor şi cu broderii foarte discrete; brâu esut din lână şi ornamente în esătura cu motive geometrice policrome; opinci Costumul bărbătesc nu prezinta diferentieri majore. • Zona Suceava – Iaşi: Costumul de femeie: cămaşă femeiască, mai simpla, completata decorativ de gheordanul de la gât; fusta – fota înfăşurată, esută din lână; pieptar frumos ornamentat; brâu ingust policrom; opinci. Costumul bărbătesc: cămaşă lungă frumos ornamentată cu broderii albe şi dantela; pantaloni – i ari cu creturi; brâu lat; palaria cu borduri foarte largi; opinci;

Zona etnografică TRANSILVANIA Întrucât această zonă prezintă o mai mare varietate a subzonelor etnografice, avem costumul traditional de: Lapus; Maramureş; Sălaj; Bihor; Arad; Muntii Apuseni (Mocanesc); Năsăud; Câmpia Transilvaniei; Târnave; Tara

Barsei; Tara Oltului; Mărginimea Sibiului; Orastie; Tara Hategului; Padureni; Valea Jiului. Ne vom opri numai asupra catorva dintre ele pentru detaliere. • Zona Maramureş: Costumul de femeie, compus din: cămaşă femeiască, catrin e (zadii), bete (franghii), podoaba de cap, opinci. - Cămaşă; decol ata - unica din punct de vedere al structurii, inându-se cont de faptul ca s-a purtat aici şi o cămaşă creata la gura (gat); cu stanii dinainte şi dinapoi încre ite, cele doua jumatati drepte din foaia de pânză fiind intinse peste parti, trecând peste umeri (trasura), cu cusătura pe dos; mâneca încre ita de la umeri în boti, cupe, col i, ravase; ornamentele – simple vargi orizontale - Zadia - catrin a de Maramureş – robusta prin material şi colorit, decorata cu simple vargi orizontale, fie una lata şi una sub ire (sprânceană), fie grupe de vargi de latimi diferite, proiectate pe “pod” (fond) roşu; zadia veche se esea “din par în par”, în patru ite; - Brâul – arareori apar “ate cu câneci” (ciucuri) - Maramureşanca nu poarta brâu, - Podoabe - zgarda din mărgele şi cea din corale Costumul de barbat, alcătuit din: căciula (cujma) sau palarie, cămaşă, cioareci (ismene), chimir, pieptar, opinci. - Cămaşă - forma simpla, rezumandu-se la o foaie de pânză intinsa în lungimea bra elor şi despicata la mijloc, pentru patrunderea capului. Aici întâlnim cel mai scurt tip de cămaşă, barbatul umbland cu pantecele gol; a urmat cămaşă până la talie; după care cămaşă cu chept (de azi), ornamentată precum cămaşă femeiască. - Cioarecii din pănură groasa, croiti drepti şi largi sau gacii (ismenele), mult mai largi, cu “roituri” la tiv (ciucuri). - Chimirul exceptional de lat, cu patru-cinci limbi, şi care inainte se purta rascroit la subra , datorita latimii acestuia. - Pieptarul – cunoaste trei variante: cel maranesc, de pe Iza şi de pe Viseu / despicate în fata, vioi colorate, cu ornamentatie bogata. - Haina – guba matoasa – alba sau sura, folosita în vreme friguroasă atât de barbat cat şi de femeie - Căciula scunda – “cujma rotata” - Palaria veche – de pasla cu bor larg, inlocuita mai tarziu cu clopul de paie, care în zilele noastre este imbelsugat ornamentat cu motive constituite din mărgele. • Zona Lăpuş: Portul traditional al acestei zone isi are originea, ca şi cel de Năsăud, în vechiul costum cu cămaşă, cu ciupag şi zadie vanata. Costumul de femeie este constituit din: podoaba de cap, cămaşă femeiască, poale, zadii, bete (franghii) şi încăl ăminte (opinci). - Cămaşă femeiască încre ita la gât (cămaşă tipic romaneasca) cu mâneci terminate în volan “bezer”, cu ciupag (o cusătura peste şi printre creturile de sub guler, în fata în forma dreptunghiulara “chept” sau “cretele”); decorul mânecii –

este “sirul” sau “penele de pe cot” ca şi “penele de la bezer” (bordura de la tivul volanului); datorita ciupagului cămaşă se incheie la spate; acestui tip i-a urmat cămaşă cu pene pe umăr având mânecile prinse (încre ite) de la umăr, unde apare cusătura “pene pe umăr” – în acest model ciupagul dispare şi gura cămaşii trece de la spate în fata; guler – la margine este încre it cu branas; ornamentatia geometrica realizata cu arnici în cromatica de roşu – negru. - Zadia – veche albastra apar ine tipului de “zadie vanata”, cu 5-7 randuri de motive geometrice policrome. În timp, surtul din lână, încre it în talie şi ornamentat liniar, a fost inlocuită cu zadia din fata. - Franghiile – esute în dungi colorate sau alesaturi pe lungime. - Podoabele – zgardane şi mărgele de piatra. Costumul bărbătesc este alcătuit din: căciula sau palarie, cămaşă, cioareci (ismene), chimir (curea) şi încăltaminte. - Cămaşă veche – dreapta, fără guler, cu mâneca larga. în timp apare cămaşă încre ita la umăr şi cu guler rasfrant (asemănătoare cu cea din Năsăud), având insa “pumnari” la mâneci. - Cioarecii – au aceeasi croiala ca cea de Maramureş, largi şi drepti, care se termina jos cu ciucuri “roituri” din urzeala. - Chimirul – curea lata cu patru limbi, identica cu cea din Maramureş. - Palaria – de postav • Zona Oaş: Costumul de femeie apar ine tipului de costum cu şor încre it la talie şi poale încre ite fix pe un brâu şi se constituie din: podoaba de cap (îmbrăcămintea capului), cămaşă, poale, zadie (şor ) şi încăl ăminte. - Cămaşă: din pânză groasa, astazi este cu cheptar, o platcă dreaptă care cuprinde gâtul şi se întinde până la umeri; mânecile se prind de platcă printr-un cret; ornamentul cămaşii de tip nou este plasat pe guler, pe piept, pe platca, pe mâneci şi volanul acestora. - Poalele - fixate în talie printr-un brâu (“pogmata”) sau guler ornamentat dens, cu cusături ca şi cele de pe cheptar, sunt şi ele sus inute prin cusături artistice. - Zadia cu porta – prinsa peste poale, având în partea din fa ă – şor (din pânză încre ita) destul de viu colorat (de obicei fond roşu) cu ornamente florale. - Podoabele – zgarzile din mărgele. Costumul bărbătesc se compune din: căciula sau palarie, cămaşă, cioareci, chimir, încăltaminte. - Cămaşa – scurtă, s-a dezvoltat ca şi cea din Maramureş, dreaptă, fără guler, cu mâneci largi, urmată fiind de cămaşa cu “pomişori” (manşete); ornamenta ia – policromă, plasată pe umeri (brazi), pe pomisori şi la tivuri; gacii – surprind cu largimea lor, confec ionati din pânză pusa pe latime, similar cu poalele femeiesti cu cusături de chei a la unirea foilor (in linie orizontala). - Cioarecii – din pănură groasa, croiti mai largi, cu ornamente de postav roşu şi negru intercalat la cusături şi aplicat la buzunare. Jos au “roituri” (destramati).

- Chimirul – pus direct pe piele, cămaşă prea scurta cazand peste chimir. În Oas se poarta rar cojoace, care de fapt sunt aduse din Maramureş. Pentru iarna exista sumanul scurt – dîntr-o esătura specifica pufoasa data la valtoare, în alb sau cenusiu, ce difera de la sat la sat. Guba – întâlnita în satele din vestul Tarii Oasului. Uioşul sau buica – din lână, cu ornament de dungi orizontale, în cromatica diferita de la sat la sat. - Căciula – “cusma rotilata” – scunda şi cu forma rotunda; palaria de paie – unica şi bogat ornamentată cu zgardane, panglici, ciucuri “ciocalai” colorati. • Zona Sălaj: Exista trei tipuri de costum, ce corespund urmatoarelor zone: - zona Buciumului - zona depresiunii Mureşului şi Valea Barcaului - zona Codrului Costumul femeiesc - asemănător din punct de vedere al componentei cu celelalte subzone. - Cămaşă femeiască este prinsa la umăr, având pu ine creturi în fata şi în spate. Are o cusătura “punte peste umăr” şi o alta care se asaza la imbinarea mânecii cu umărul; de la mânecă la volan – încheietura (chei a) – cusătură groasă cu “păşituri pe hir”; jos, la volanul mare al mânecii (fodra) are o bordura de motive indesate (aglomerate); gulerul e cusut cu punct pe dos, şi e unit de cămaşă cu calcatura (tighel) iar la margine este intarit cu un feston (branel); sub guler este ciupagul. De notoat că în Vestul Sălajului, cămaşă prezinta mâneca încre ita de la umăr cu “râuri” cusute pe lungimea mânecii şi cu ornamentică geometrica; Cămaşă de Codru – impresioneaza prin arta creturilor, foarte pronuntate aici. - Zadiile apartin tipului de zadie vanata, cu “trupul” vanat şi “toiagul” roşu, invargat cu alesaturi inguste. Jos este tivită cu ciucuri şi cu “brânel peste ciucuri” - Franghia – asemenanatoare celorlalte subzone etnografice învecinate. Costumul bărbătesc este compus din: căciula sau palarie, cămaşă, cioareci şi încăltaminte. - Cămaşă: cămaşă scurtă se poartă varata în pantaloni; ornamentatia – o regăsim la guler, penele pe chept ce sunt cusute cu “taieturi”. - Cioarecii – sunt largi, au introdusa la cusătura pe lungime o “creasta” din postav roşu şi negru ce apare şi la tivul de jos. - Pieptarele – despicate în fata, iar ornamentica este realizata cu o cusătura indesata de matase cu colorit destul de sobru. - undra scurta – denumita şi suman scurt (o varietate remarcabila de postav cu şireturi aplicate). Gulerul – mare, patrat, ce aminteste de haina de stepa (in special la costumele regiunilor de granita). • Zona Bihor: Costumul femeiesc – şi aici se remarca aceleasi elemente ce constituie portul traditional al zonelor învecinate.

- Cămaşă - compusa din “spatoiul românesc” (cămaşă rupta) din pânză de cânepă şi bumbac; cămaşă de tip clasic – cu foile incretie la gât ce sunt sus inute sub guler de “creturi şi încheiate cu cheite decorative”, iar mâneca acesteia este terminată în volan (“fodra”) încre it cu “scafatura”; ornamentul mânecii are doua forme: cea veche este cu “brate” sau “jure” (trei benzi orizontale – pe umăr, cot şi subcot), a doua forma este cu un rand vertical de la umăr în jos – “pe branca-n jos” - în motive geometrice cu roşu pentru fetele tinere şi negru pentru femeile mai în varsta; mai tarziu apare “spatoiul” cu croiala cu mâneca prinsa din umăr iar în fata cu cheptar în genul cămaşilor barbatesti contemporane de oras; modelul se concentreaza pe “spete”, “cheptar” şi mâneci, scafatura (creturile volanului) fiind inlocuita aici cu “pumnarul”. - Poalele – albe, neornamentate, mai tarziu aparand şi poalele separate. - Zadia – purtata numai în fata (singura) cu o mare varietate în ornamentatie; în trecut exista zadia neagră careia i-a urmat “zadia aleasa cu carligul” (o bordura jos) după care “zadia banateana” pentru inuta de sărbătoare cu ornamentica bogata în cadrul careia predomina roşul, verdele şi vanatul liliachiu. - Brâul – pumnata poalelor ornamentată linear cu colorit specific. - “Felega de branca” – un ştergar ce se poarta pe bra la inuta de sărbătoare. - Podoabele - zgarzile pline de mărgele sau confec ionate din drot (sârmă de aramă şi mărgele); barsonul – un fel de salba din bani prinsi cu sârmă. Costumul bărbătesc este identic cu costumul reprezentativ al celelaltor zone etnografice învecinate, cu deosebirea că, la cămaşă veche, croită drept, mânecile slobode, gulerul ingust şi gura cămaşii, erau tivite cu “sinor” roşu sau negru. • Zona Mărginimea Sibiului (Sadu): Costum de femeie - alcătuit din: ie, fusta simpla, poale, surte, pastura, propcada, bitusca, cojoc, opinci. - ie cu pui rosii: esută în război din fire de cânepă amestecate cu fire de bumbac, ce avea pe mâneca în dreptul umărului cusut pe orizontal modelul “puilor” cu “arnici” roşu, iar pe lungimea ei era cusută o singura umbrejie cu bobin negru; la gât se incretea cu ciupag (guler) şi se încheia în partea stânga a gâtului cu copci deasupra unei deschizaturi; existau iile cu doua umbrejii atât pe mâneci cât şi pe piept; mânecile se încheiau jos tot prin încre ituri prinse într-un model cusut cu arnici roşu sau negru – obinzeala; iile fetelor spre deosebire de cele ale femeilor aveau fodori. - Fusta simplă, cu ajur, brodată, având lărgimea de la 2.80 până la 3-3.50 metri. - Poalele se incingeau cu bertelii. - Surtele - esute în casa, simple, cu flori rosii, cu fir metalic, brodate (decupate) cu feston (chei a) de care se prind col ii. Surta din fata, mai lata decat cea din spate, este terminată în partea de jos cu ciucuri din ibrisin negru (de 8-10 cm).

- Pastura – neagră cu ciucuri (pe cap) – col urile ei mai lungi le rasuceau şi le treceau peste crestetul capului formand asa zisele coarne. - Propcada – purtata peste pastura în anotimpul rece. - Bitusca – scurta, din piele de miel. - Cojocul – din piele de oi (lung cu mâneci lungi – nu il purta oricine) - Bubou – din postav negru Costum bărbătesc – alcătuit din: cămaşă lungă – din clini scurti numai până-n talie şi totodata înguşti. Pe partea din fata a acesteia se afla o deschizatura cu cusături verticale cu arnici negru râurile şi penitele (dreapta – stânga); nădragi – din postav; şerpar – curea de piele; laibăr – din postav negru de lână căptuşit; pieptar de piele cu flori roşii, specific costumului vechi sau pieptar nou asemănător cu cel saliştenesc. • Zona Mărginimea Sibiului (Sălişte): Costumul vechi de femeie (rămas în lada de zestre a bătrânelor satului) se compune din: costumul cu şor în fata şi catrin a în spate, având cămaşă într-una cu poalele, şor , catrin a, brâu, încăl ăminte. - Cămaşă femeiască apar ine tipologiei de cămaşi cu “umeraşi şi şiruri” pe mânecă, încre ită sub guler cu ciupag, iar în spate “cre ul după cap”. Chiar dacă întâlnim şi în unele zone învecinate elemente constitutive ale acestei cămăşi, totuşi originile ei se regăsesc aici; mâneca lungă, largă, terminată cu “betuta”, se poarta inturnata. Ornamentul mânecii, delicat, se constituie din chei a cusută cu galben la umerasi sau alti a, cele doua şire lungi pe bra , “dul” sau “ ciubac” şi trei sire scurte pornite din umeraşi (cusute cu lanica sau matase neagră). - undra neagră – purtată atât de tinere cât şi de femeile în varstă, cu croiala în 12 clini. Există aici şi varianta scurtă, pentru zilele de muncă. - Poalele – neornamentate, pe care se pun catrin ele vinete sau roşii (ornamentate cu vargu e orizontale) în partea din spate, iar în fa ă şor ul negru. - Brâul – ales în dungi sau “brâul turcesc” – adus din Dobrogea. Costumul nou de femeie se încadreaza în tipologia costumului cu două catrin e şi se compune din: pahiol (pe cap), iie, poale, două catrin e, brâu, încăltaminte. - Cămaşă – mai putin larga cu mânecile mai scurte care se termina în volan “fodra” este ornamentată cu “ciocanele” (dungi negre cusute dens, care se întind vertical pe mâneca, cat şi pe piept). Umerelul a rămas pe umăr tot atât de discret, iar printre ciocanele se întind şi “sirele scurte”. - Catrin ele – din postav negru, ornamentate la partea de jos cu o bordură brodată cu fir auriu şi mătase neagră, tivite de-a lungul cu dantelă neagră, iar în partea din fa ă, spre deosebire de cea din spate, având ciucuri la tivul de jos. - Brâul – esut tricolor. Costumul nou bărbătesc este alcătuit din cămaşă, cioareci, chimir, caciulă sau pălarie şi opinci. - Cămaşă - veche – esătura cu hir (pânză de casă cu vargi rosii); nouă – din pânză industrială, ambele tipuri de cămaşă păstrând croiala cu barburi (clini

intercalati în mijlocul stanilor din fa ă şi din spate). E legată de un ornament asemănător ca formă unei cruci. - Cioarecii – din pănură albă, mula i pe picior. - Cureaua – brodată cu şuvi e din piele sau din metal, considerată o adevarată operă de artă. - Proştia – ciobanii o folosesc peste chimir – o cureluşă de circa 3 m - Cojocul – cunoaşte o utilizare destul de frecventă, în forme destul de variate: pieptar înfundat, pieptar despicat (na ional), cojoace scurte, bi uşcă (cu broderii extrem de rafinate).

Zona etnografică BANAT • Zona de câmpie: Costumul femeiesc din Câmpia Banatului se compune din: îmbrăcămintea capului, cămaşă, poale, opreg cu ciucuri, catrin a, brâu, brăciră şi încăltaminte: - Cămaşă din pânză învărgată “cu cinari” sau “sada” (pânză crea ă), este încre ită în jurul gâtului, iar mânecile cu “fodor”. Ornamentatie în alb-negru şi fir auriu cu motive geometrice. - Opregul cu ciucuri se purta perechi cel din fata fiind inlocuit cu catrin a (inca din secolul trecut) - foarte cautate şi apreciate erau catrin ele cu fir auriu sau argintiu, ornamentatia lor acoperind intreaga suprafata a acesteia. - Brâul - esut policrom - Bracira - pusa peste brâu, în ornament linear viu colorat - Pieptare cu “bumbi”, cu “pisari”, cu “oglinzi” - Şube – din pănură în alb şi vanat. Costumul bărbătesc se compune din: cămaşă, cioareci, brâu sau chimir (praschie), vesta “chiutus”, încăl ăminte şi căciula sau palarie. - Cămaşă - croită drept, foarte lungă (tipologia cămaşii dunarene), cu mâneca încre ita, ornamentată cu alb, ornament pe care-l gasim şi pe mâneca, guler şi pumnari. Poala cămaşii are o bordura ornamentală la fel ca şi restul aesteia. - Cioarecii şi vesta (“chiutusul”) - din pănură alba, extrem de ornamentati cu “sinoare” impletite din lână. - Praschia – chimir (in unele parti ale zonei) - Şuba – de culoare verde, de unde şi denumirea de “durutul verde”. • Zona de munte: Costumul femeiesc se compune din: îmbrăcămintea capului, cămaşă, poale, opreg cu ciucuri, catrin a, brâu, bete şi încăltaminte. Impodobirea capului cu: latita de mărgele cu “primbura” (panglica) de care sunt prinse doua randuri de banuti. Pieptanatura cu “corni” (pe urechi) la femei. Peste aceasta pieptanatura se pune “ceapsa”, iar la marginea ceapsei pe frunte o “primbura” cu doua randuri de arginti. - Cămaşă e confec ionata din pânză groasa, încre ita la gât, mâneca se termina cu fodori sus inuti de “bra arie” - ornament pe creturile volanului. Ornamentatia este foarte bogata şi o regăsim pe guler (“salbanasi”) , pe piept

(foile sau puii), şi pe mâneca (blană) reprezentată prin motive geometrice. In func ie de decorul mânecii, distingem mai multe forme de ornamentare: - “blană” compacta. - “blană” cu taietura. - “ciuratura” (trei randuri de cusătura perforata pe alb). - “blană” de randuri (doua-trei randuri verticale). - Poalele foarte largi, ornamentate la tiv cu stilizari florale. - Opregul – 1. petecul de opreg (portiunea esută) şi ciucuri lungi; 2. catrin a (inceputul secolului al XX-lea) – ornamentul reprezentat prin cu “orjane”. - Brâul – esut în patru ite în motive geometrice; brăcira – elementul ce se ataseaza peste brâu. - Cojocul – în forma de pieptar despicat, ornamentat cu broderie din lână. Costumul bărbătesc se compune din: cămaşă, cioareci, laibar, brâu, bracira, încăl ăminte şi căciula sau palarie. - Cămaşă de tip vechi - dreapta cu guler mic şi mâneca larga, careia i-a urmat cămaşă cu platca cu ornamentica redusa. - Cioarecii - mai ajustati pe picior (la costumul cu cioareci cămaşă se poarta inauntru). - Ismenele cu ornamente ca şi la cămaşă cu “ciuratura” jos la tiv, însă şi “ciocoti” (ciucuri). - Laibărul - cenuşiu natural sau negru. - Cojocul - în forma de pieptar înfundat; cojocul lung - cu acelasi tip de ornamentare - dispărut însă de mult timp (abandonat). - Şuba (Caras-Severin) – albă, din pănură, ornamentată prin aplica ii de şireturi negre (sinior). - Căciula –“clabatul” forma asemănătoare tarabostesului nobililor daci (varianta veche); formă uguiată, din blană neagră (forma nouă). • Zona Oravi a: Costumul femeiesc e compus din aceleaşi elemente caracteristice întregii zone a Banatului, având urmatoarele particularitati: - “mununa” din mărgele; - Opregul cu petecul lat; opregul – esut din lână şi fir metalic, în motive geometrice alese în război şi din ciucuri lungi până la nivelul lungimii poalelor (se remarca latimea mare a petecului esut şi faptul ca se poarta perechi, unul în fa ă şi altul în spate). - Cămaşă - încre ită la gât, mâneci terminate cu fodori, şi ornamenta ie în alb sub formă de “cheie pe mânecă”; pe lângă aceasta se întinde “ciuratura” (cusătură cu fire trase în genul “sabacului”) - ornament perforat pe alb - Brâul – în dungi orizontale; brăciră – betele - Vesta – “prasliuc”, cu clini la subra şi lungă până la şolduri, cu ornamente de postav roşu. - Podoabe: salbă – “banii de la guşă”; podopabe de cap – conci şi ceapsă.

Costumul bărbătesc este alcătuit din: cămaşă, cioareci, brâu cu brăciră, căciulă sau pălărie; opinci. - Cămaşă este croită drept, cu mâneca încre ita la umăr, guler lat şi pumnari, având ornamentul în cheie şi creturi în alb. Prezenta cheii o regăsim şi la poale, alaturi de ciucuri (col isori cu acul). - Cioarecii – din pănură alba – cu un ornament redus la buzunare. - Brâul – colorat în roşu la costumul vechi şi în verde sau albastru la cel nou; bracira – bete. - Vesta – din pănură, “prasliuc” - Cojoacele vechi albe cu broderie de matase au dispărut la inceputul secolului al XX-lea.

Zona etnografică DOBROGEA Costumul din aceasta zona etnografică, din punct de vedere al caracteristicilor, este strâns legat de costumul din Câmpia de pe malul stâng al Dunarii (Giurgiu, Calarasi, Ialomita, Braila): cămaşă dreapta; pestelca cu chenare verticale pe margini, haim de dimie. Costumul femeiesc se compune din: cămaşă, două pestelce, sau fustă şi o pestelcă, podoabe de cap, încăltăminte. - Cămaşă – cu mâneci largi, croită într-una cu poalele, numita cămaşă “dea-ntregul” uneori fără guler, din pânză de bumbac, ornamentată prin esătura cu dungi albe şi crete “chirochia”. Întâlnim aici şi un alt tip de cămaşă, cel cu platca. - Pestelca – cunoaste aici o mai mare varietate; se poarta una-n fata şi altan spate; din esături de lână, ornamentată cu doua chenare dispuse vertical pe marginile laterale ale pestelcii, cu motive geometrice într-o cromatică foarte variată; în sudul Dobrogei apare motivul “puii” (buline mici); în nord (Tulcea) – model opulent – “pestelca cu pisc” - Fusta (“androc” - rochie)– lungă, încre ita, din esătura de casa cu ornamentică şi cromatică diversă. - Betele – “chingă” – mai rar (pestelca este legată cu baerul). - Pieptar – “boandă” - Cojoc lung - “giubea”, “zabun”, “cataveica”. - Încăltaminte - “imineii” sau “mesii” – în forma apucului clasic. Costumul bărbătesc este compus din: cămaşă, pantaloni, brâu, ilic, încăltaminte, căciula sau pălărie, completat de piptar, cojoc, boandă, ca şi de flanea, gheba, manta şi glugă ciobănească. - Cămaşă confec ionată din bumbac sau borangic (integral sau numai pieptul), cu “chirachie” (pânză cu vargi) sau cu “sabace” – albe şi galbene din borangic (cămaşă de sărbătoare); cămaşă veche – dreapta cu mâneci slobode; cămaşă nouă – cu platca cu mâneca adunata în “bra arie” se purta în func ie de anotimp, în pantalon sau în afara acestuia. - Pantalonii – largi, încre iti pe “bârne ”, denumi i “parpati”, “dolvani” sau “belnevici”, confec iona i din aba de culoare cafenie, neagră sau vânătă, decora i cu gaetane negre şi colorate.

- Brâul – lat, alb la munca şi roşu sau negru la sărbătoare, era indoit sau intins, cu ciucuri atarnand pe şold. - Ilicul – din acelasi material cu pantalonul, petrecut în fa ă, cu rascroitură rotundă la gât. - Opincile – inlocuite cu “conduri” sau “iminei” (pantofi cu limbă).

H. ARHITECTURA POPULARĂ (RURALĂ) – elemente de arhitectură, clasificare şi tirpuri de case (exemplificări zonale) Seria tipologică a adăposturilor umane la romani are la bază adăpostul arhaic, care se mai întâlneşte încă şi astăzi, în special în cazurile sezoniere. Ea stă la originea locuin ei. În plan evolutiv, apare casa cu o singură încăpere, cu o singură uşă şi, urmând paşii fireşti ai evolu iei, ajungem evident la construc iile cu mai multe încăperi. În ceea ce priveşte arhitectura ărănească, pe meleagurile româneşti ca primă formă de locuin ă se cunoaşte încă din neolitic bordeiul, aşa cum sus ine E. Zaharia, nefiind caracteristic unui anumit grup etnic, ci construit doar ca o rezolvare a unor probleme economice, istorice sau climatice. Alături de această formă de locuin ă a existat pentru perioada respectivă şi coliba. În perioada 1925-1935, Universitatea Bucureşti a întreprins cercetări de sociologie asupra satelor românesti, cercetări care au trezit interesul public pentru fenomenul etnografic şi pentru obiectele de artă populară şi arhitecturală. Ultima expozitie deschisă în 1936, sub directa îndrumăre a prof. D. Gusti şi a colaboratorilor săi a constituit nucleul marelui muzeu de arhitectură şi artă populară – Muzeul Satului din Bucureşti. Acesta constituie un document autentic şi pre ios pentru studiul istoric şi etnografic al poporului român, ilustrează evolu ia vie ii, arhitecturii şi artei populare românesti (tipurile de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti, prezentate ca exemplu, se regăsesc în anexă). Construc iile arhitecturale exprimă întreaga gamă produsă de toate zonele geografice, case din regiuni montane, colinare, de Câmpie, Deltă, etc. Casa ărănească este construită din lemn de stejar, fag sau brad şi se prezintă sub numeroase variante diversificate pe zone şi regiuni etnografice, având însă cate o nota caracteristică încadrată într-o schemă uni ară de plan şi decor. Una dintre trăsăturile fundamentale ale arhitecturii românesti, este monumen-talitatea. Ca elemente arhitecturale, putem aminti aici de cununile orizontale de bârne şi existen a pentru decor a unor stâlpi de lemn sculpta i ş.a. Unele elemente arhitecturale caracteristice se repetă de la o zona la alta, formând trăsături generale comune, cum ar fi: planul format din trei piese (încăperi), prispele de-a lungul fatadelor (terase deschise şi acoperite), similitudini de plastică arhitecturală şi proportii, motive decorative referitoare la decorarea structurilor de lemn aparente, cu stâlpi ciopli i cu motive geometrice. Interiorul caselor ărăneşti constituie un ansamblu organizat după anumite reguli, structurată de o tradi ie transmisă de-a lungul genera iilor. Regula de bază este cea a umplerii complete a spa iului. Fiecare mobilă, fiecare piesă de ceramică, fiecare esătură are un loc bine precizat, delimitat pe lângă func ionalitate şi de criterii estetice. Elementul indispensabil al interiorului este “scoar a” de lână a cărei varietate regională este marcată de diferen e de compozi ie şi colorit, realizate în cazul pieselor vechi din vopsele vegetale.

Au existat nenumărate opinii ale unor importan i critici de artă, printre aceştia amîntindu-l doar pe marele critic de reputa ie mondială Giulio Carco Argan, care cu prilejul vizitării Muzeului Tehnicii Populare din Sibiu a făcut următoarele aprecieri – este “un muzeu unic în lume” şi tot el spune că “inceputurile artei populare ărăneşti trebuiesc cautate în uneltele vie ii satelor”.

Zona etnografică MUNTENIA: - Tipuri de bordeie: locuin a semiîngropată; locuin a de suprafa ă. - Casa construită la suprafa a solului, de formă patrată. - Tipologia casei româneşti pe un rând. Locuin a semiîngropată era acoprită cu un aoperiş în 2 ape, având în interior vetre de foc amplasate în groapă (pe una dintre aceste vetre era clădit cuptorul primitiv boltit, din pietre tot mai mici, plasat în col ul de răsărit al locuin ei, opus întrării; pe lângă acestea au fost găsite cuptoare de copt pâine, râşni e şi ceramică). Construc ia prezenta anumite facilită i – era răcoroasă în verile toride, fiind totdată uşor de încălzit pe perioada iernii. Locuin ele de suprafa ă (cu func ionalitate precisă – atelier de fierărie, etc.) îşi au originea în vechile bordeie traco-dacice. Pere ii erau din bârne de lemn şi nuiele împletite lipite cu lut, vatra pentru foc fiind deschisă. Casele la nivelul solului (locuin e destul de solide de tipul bordeiului), având un plan de formă pătrată (aprox 4,20 m), erau construite din lemn masiv pe un şir de pietre (din acest motiv au o răspândire redusă şi sunt mai greu de regăsit şi identificat). Casa ărănească pe un rând: casa cu cămară (zona Buzăului) – locuin a a fost întregită cu o încăpere aparte pentru păstrarea alimentelor, în primul rând a cerealelor, ob inute cu mult mai multă trudă decât în zonele joase (localnicii îşi procurau toate acestea la schimb pentru zilele de muncă prestate în zonele apropiate); casa cu tindă, sec iune ce a fost transformată în odaie de locuit, preluând func iunile casei de dinainte (care a devenit astfel odaie aranjată cu mai multă grijă pentru latura estetică, fiind folosită rar, deseori lipsindu-i soba de încălzit); casa cu cuptor de pâine în tindă – s-a constituit din casa cu tindă, întregită cu anexe laterale prin dublarea pere ilor construc iei şi prelungirea acoperişului peste acese încăperi secundare (anexele au preluat o parte din func iunile tindei, casei şi cămării, apărând latura cea mai expusă vântului); planul casei con inea 2-3 încăperi cu vatră de gătit 1-2 cămări sau 1 încăpere cu intrare laterală pentru adăpostirea oilor sau a uneltelor mari; uneori încăperea anexă era dispusă pe latura casei dinspre interiorul cur ii şi era utilizată ca bucătărie de vară sau cămară, denumită „celar”, ca şi încăperea care a întregit planul casei cu tindă. Interiorul casei, structurat din punct de vedere func ional astfel: col ul cu vatra pentru foc; col ul cu pat; col ul cu masă; col ul de după uşp cu lavi ă sau podişor pentru vase. Acoperişurile respectă formele tradi ionale, constituind rezultatele unor analizări pentru asigurarea unei cât mai mari stabilită i a costruc iei, în func ie de posibiltă ile de adaptare după materialele disponibile şi condi ile climatice locale.

Ini ial, acoperişul se construia în 2 ape, ulterior fiind preferată solu ia constructivă în 4 ape, care conferea stabilitate sporită. În unele zone se întâlnesc forme asemănătoare pentru acoperişurile de trestie şi şi ă (plăcu e de lemn de 15-20 cm lungime şi 3-4 cm lă ime, montate după tehnologia „solzului”). Acestea, alături de şindrilă întregeau arhitectura populară prin cioplirea lor în diferite forme, îndeosebi a celor de pe coama acoperişului. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: - casa din Trăisteni, Prahova – sec XIX – construită pe temelie înaltă din piatră cu pere i din bârne încheiate „sâneşte” şi acoperiş în patru ape din şindrilă; foişorul şi prispa cu balustradă din scânduri traforate. - casa din Stăneşti, Argeş – sec XIX – casă cu două încăperi (de locuit şi de oapse i) şi tindă mediană cu vatră liberă şi horn, la care se adaugă prispa cu stâlpi de lemn fasona i simplu plus arcade din paiantă. - casa din Suici, Argeş – sec XX – construită din bârne de brad cioplite şi tencuite, pe un soclu înalt din piatră care adăposteşte pivni a şi cote ele de păsări şi acoperiş în patru ape din şi ă ce reuneşte două construc ii în unghi drept, cea de-a doua construită pentru tinerii fmailiei, iar în lte situa ii având func ie de reprezentare – casă de oaspe i.

Zona etnografică OLTENIA: - Tip de bordei: locuin a semiîngropată. - Locuin a de suprafa ă: casa pe un rând. Casele cu două încăperi s-au generalizat şi diferen iat în feudalism: locuin a semiîngropată şi locuin a la suprafa ă. Există variante ale locuin ei semiîngropate: cu 3 sau 4 încăperi sub nivelul pământului, cu 3 sau 4 “gropi”: tindă (gârlici) – 3 x 5 m, “la foc” – ogeag – 3 x 4 m sau 4 x 4 m, sobă (camera de locuit) – 4 x 4 m, şi celar (cămară) –3 x 4 m. Construc iile mai solide ajungeau până la 150-200 de ani vechime, ca şi casele de bârne. Casa pe un rând s-a dezvoltat din două tipuri ini iale: casa cu cămară şi casa cu tindă, rezultând casa cu cămară (Gorj) şi casa cu cămară şi prispă, spune P.H. Stahl. Elementul caracteristic în zona Gorj este adâncimea mare, casa fiind mărginită cu bârne largi orizontale. În timp ce au scos vatra din camera de locuit sau au mai construit una în cămară, devine locuin ă zilnică, camera de veghe având rol de odaie frumoasă. În Gorj ambele caturi sunt construite din lemn (la casele vechi catul de jos este întotdeauna o pivni ă, la casele noi catul de jos cuprinde o bucătărie şi o odaie de locuit). Casa joasă este masivă şi greoaie, casa înaltă are o siluetă zveltă datorită stâlpilor. În zonele pomicole şi viticole, modul de depozi are a determinat înăl area caselor pe zidărie şi apari ia pivni elor în temelia lor.

Acoperişurile sunt de paie sau trestie - în zonele joase expuse vânturilor acestea sunt mai scunde şi astfel construite încât să nu poată fi smulse uşor – precum şi de şindrilă sau drani ă în zonele colinare sau muntoase, contribuind la reducerea înăl imii. Casa pe două rânduri. Primele case au fost construite de meşteri locali, meşteri de aici, din Oltenia. Nivelul de jos se caracterizează prin prezen a a două încăperi cu intrări separate servind de pivni ă şi de “căsu ă” (odăi de locuit şi de păstrat lucruri) iar nivelul de sus, prin existen a a două încăperi cu o singură intrare (prin tindă) servind de tindă şi de “casă”. Respectau întru totul organizarea planimetrică a caselor româneşti străvechi de lemn cu grădele. Interiorul este identic cu al caselor munteneşti. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: - casa din Goicea Mică, Dolj – sec XIX – construc ie din cărămidă cu acoperiş în patru ape din iglă având în plan două camere şi tindă pe mijloc (cu func ie de bucătărie); în camera de locuit era amplasat războiul de esut, air în cea de oaspe i se sim ea abunden a esturilor decorative (scoar e cu cârlige sau păpuşi şi perdele de borangic sau bumbac în croatică vie). - casa din Drăghiceni, Olt – sec XIX – construc e semiîngropată de tradi ie neolitică (bordei). Locuin ă de tip arhaic, cuprinde în plan 3 spa ii (încăperi) func ional diferite – gârliciul (echivalentul tindei de suprafa ă), ogeacul şi la foc (camera în care este amplasată vatra liberă cu horn). Păr ile de perete îngropat sunt căptuşite cu blăni de stejar, iar pere ii de pe laturile înguste sunt construi i din cărămidă. Învelitoarea (acoperişul) este realizată din straturi succesive trestie, paie şi pământ. - casa din Ceauru, Olt – sec XIX (1875) – este construită pe o funda ie din pietre de râu; curpine tindă mediană („la foc”), camera de locuit („sobă”) şi cămara („celar”); are per i din bârne încheiate în „că ei”, iar acoperişul, în 4 ape este din şi ă lucrată „în solzi de peşte” şi variantă de coamă realizată dîntr-un şir de „ciocârlani”(ultimul rând de şi ă). La această casă în planul de construc ie este prevăzut şi pridvorul. - casa din Curtişoara, Gorj – sec XIX – construită din bârne pe funda ie din bolovani având 2 încăperi (camera cu vatră pentru gătit şi camera de dormit) şi acoperişul în 4 ape din şindrili ă de brad; apar ca elemente pivni a regăsită la primul nivel al casei, foişorul, dar şi prispa („târna ul”) ce se întinde pe 3 laturi ale pere ilor (stâlpii acesteia sun fasona i cu caneluri oblice, cu inele şi capiteluri de forme diverse).

Zona etnografică MOLDOVA: - Tipuri de bordeie: colibă; bordei; bordei rectangular (caracteristic acestei zone). - Construc ii la suprafa ă: casa pe un rând – casa cu tindă; casa cu vatră. - Casa pe doua rânduri.

În Moldova secolelor IX-X locuin a caracteristică aşezărilor de tipul siliştilor are forma unui semi-bordei rectangular ce prezintă în partea opusă intrării care probabil era în trepte un cuptor de încălzit şi copt din pământ sau pietre lipite cu lut. Amintim aici o serie de alte tipuri de cuptor ce se afla în afara locuin ei şi care constituia de fapt bucătăria de vară. Alături de acestea s-au folosit şi vetrele portabile din lut ars. Tipuri de locuin e. În cadrul tipologiei casei ărăneşti moldoveneşti amintim în ordinea apari iei: construc iile la suprafa ă (în Spinoasa); casa cu tindă; cu tindă simplă; casa cu tindă rece şi cămară (pentru a asigura o mai bună păstrare a alimentelor decât în tinda sau în podul casei); casa cu tindă rece şi cu două sau mai multe încăperi (zona de podgorie), casa cu vatră pentru foc; casa cu tindă transformată în odaie de locuit ce poartă numele de “aplecător” sau “polată”; tipul de construc ii lungi de câte 20-30 m reunind sub acelaşi acoperiş în două ape, casa, grajdul şi magazia ( inutul Jijiei); casa pe două rânduri sau cu două caturi (s-a dezvoltat din casa pe un rând cu cămară sau cu tindă pentru asigurarea unui regim termic constant în ceea ce privea păstrarea unor produse ce erau mai solicitate iarna şi primăvara – spa iul pentru fructe şi vinuri). Aceasta s-a ob inut prin înăl area caselor pe temelii de piatră şi amenajarea unei pivni e în temelie. Sunt întâlnite totuşi sporadic în partea de deal şi mai ales de munte a Moldovei până spre Suceava şi Câmpulung. Aceste case erau prevăzute în partea din fa ă cu un pridvor întregit cu un foişor unde se află amplasată uşa din grădele a gârliciului, iar în josul lui uşa pivni ei. În ceea ce priveşte tehnica de construire, întâlnim terminologia “case în furci”. Acoperişurile se constituiau din trestie deoarece, a materie primă, se procura şi să clădea mai uşor. Aşezarea trestiei se realiza în solzi sau pescăresc. Coama acoperişului se întărea într-o împletitură de trestie sau printr-un uluc de scândură, deseori decorat. În Podişul Moldovei se folosea stuful solzit în pantă continuă ce se bătea cu piepteni speciali de lemn. Alături de acest tip de acoperiş întâlnim acoperişul din drani ă lungă de 80 cm, lată de 10-15 cm şi groasă de 1 cm. Se bordea cu sfredel igănesc ascu it iar fiecare drani ă era bătută cu cuie de lemn. Acest tip de locuin ă avea pe parcursul pere ilor plasa i stâlpii (de număr variabil), înfip i în pământ (pentru o mai mare rezisten ă), şi care erau în partea de sus ciopli i ca o furcă, pentru aşezarea celor 4 grinzi ce reprezentau suportul grinzilor tavanului. Erau mai apoi împletite de jos în sus nuiele ce se “năglăjau” cu pământ amestecat cu paie sau pleavă. Partea de sus a furcilor este îngroşată şi pe ea se sprijină “lungişul” (bârnă orizontală) care, împreună cu celelalte, alcătuiesc cununa pe care se aşează “cosorobii” – sus inătorii şarpantei acoperişului. Interiorul casei pastrează caracteristicile celorlalte zone.

Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: - casa din Zăpodeni, Vaslui – sec XVII – locuin ă monocelulară reprezentând un străvechi tip constructiv, realizată din bârne masive de stejar încheiate la capete în „cheutori”; locul prispei este sugerat de o bancă cioplită dîntr-un trunchi de stejar. - casa din Straja, Suceava – sec XVIII (1770) – locuin a este aşejată pe o temelie joasă din piatră, având cameră de locuit, tindă largă şi cămară ai căror pere i sunt realiza i din trunchiuri rotunde dispuse „în cununi” orizontale încheiate cu tăietură „căucească”; acoperişul în 4 ape cu învelitoare dein şindrilă de brad, prelungindu-se spre fa ă, acoperind astfel şi prispa deschisă. - casa din Luminiş, Neam – sec XIX – pezintă din punct de vedere structural 2 camere (odaia mare şi odaia mică), tindă mediană, sală şi cămară (chilerul); construc ia este aşezată pe temeli de piatră, având pere i de bârne şi acoprişul în 4 ape din drani ă dispusă în săgeată; pe 3 din laturile caseiregăsim cerdacul cu balustradă din scânduri traforată şi cu sâlpi având ca element decorativ floarea.

Zona etnografică TRANSILVANIA Seria tipologică a locuin ei nu face nici aici excep ie, vorbind de începuturile acesteia ca având la bază forma de colibă, urmată fiind de: - locuin a semiîngropată - casa ărănească - casa pe un rând – cu cămară, cu cămară şi târna pe col , cu cămară şi tindă pe col , etc. - casa pe doua rânduri - casa cu două niveluri - casa pe două rânduri întregită cu o cameră sau două camere. Locuin a semiîngropată, casa ărănească, ulerior apărând casa pe un rând. Casa pe un rând o regăsim în mai multe variante: casa cu cămară (Ha eg, Pădureni) – sunt construite din bârne rotunde cu acoperiş înalt de paie (au coexistat cu cele cu tindă); casa cu cămară şi târna pe col (cu arcade semicirculare între stâlpii de sus inene – ara Mo ilor, ara Zarandului, ara Abrudului şi Depresiunea Călă ele) a coexistat cu cele cu tindă – la aceasta cămara a fost transformată în locuin ă obişnuită, cea ini ială a devenit “casa frumoasă”, “casa dinainte” unde se păstrau piesele de interior mai frumoase, mai valoroase, de exemplu Casa Avram Iancu din comuna cu acelaşi nume (sfârşitul sec XVIII), având pere ii din bârne masive de brad şi acoperişul foarte înalt din şindrilă; casa cu cămară şi tindă pe col (Ab) – aici se află o “camni ă”, horn de lespezi în pod iar cuptorul de pâine este situat în afara casei sau într-o cuptorişte; în unele cazuri s-a întregit planul cu a doua cameră. Casa cu tindă, în variantele: casa cu tindă simplă sau cu tindă rece (Cluj), casa cu tindă rece cu cămară (Maramureş, Năsăud, Lăpuşi), casa cu vatră simplă în tindă, casa cu cămară şi

tindă cu cuptor (casa cu mai multe încăperi şi tindă în cuptor), casa cu vatră de gătit în tindă şi corp de încălzit, casa cu cămară (M- ii Apuseni, Pădureni), casa cu tindă – func ie mixtă. În Maramureş tinda s-a men inut cu func ia ini ială, dar i s-a mai alăturat o cămară (se ineau o parte din produse şi vase). Casa pe două rânduri (M- ii Apuseni, ara Ha egului) – case cu două niveluri (Pod Târnavelor), casa pe două rânduri – întregită cu o cămară sau cu două camere (Sibiu). Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: - casa din Chiereluş, Arad – sec XVIII – este situată pe funda ie de piatră, fiind construită din pere i de bârne de stejar lipi i cu pământ prin interior şi chiar în exterior; acoperişul în 2 ape realizat prin suprapunerea în trepte a stufului pe şarpantă de lemn; planul construc iei cuprinde tindă mediană, 2 vetre cu deschideri petru gurile de foc, camerra de paradă şi cameră locuin ă permanentă. - casa din Şerel, Hunedoara – sec XIX – construc ie din piatră de stâncă lipită cu lut, având în plan o singură încăpere cu târna ce la fa adă este încadrat de 4 stâlpi şi ridicat cu aproximativ 1 m pentru a se putea construi intrara în pivni ă; podeaua este din pământ bătătorit, prezentând însă şi o por iune podită cu scânduri; acoperişul din „jipi” şi „snopi” de nuiele; ca o caracteristică aparte, ferestrele sunt mici şi existente pe toate cele 4 laturi ale casei. - casa din Dumitra, Alba – sec XIX – planul casei cuprinde: casa de locuit, la care se adaugă tinda; sistemul constructiv păstrează vechea tehnică neolitică a gardului din nuiele „bruşite cu lut”, care formează scheletul construc iei; acoperişul este realizat din snopi şi jipi de grâu. - casa din Sălciua de Jos, Alba – sec XIX (1815) – este planul cel mai răspândit până în sec XX; prezintă rpispă, tindă şi o singură cameră de locuit, acestea realizate din bârne de brad cioplite în 4 fe e; acoperişul (chiar de 3 ori mai înalt decât înăl imea pere ilor) este realizat din paie de grâu călcate cu piciorul; tinda este prevăzută cu o vatră cu coş piramidal din plăci de bazalt sprijinite pe o structură de lemn. - casa din Moişeni, Satu Mare – sec XVIII (1780) – planul construc iei cuprinde 3 încăperi (cameră, tindă, cămară), la care se adaugă o prispă par ială în fa a tindei şi cămării; acoperişul specific din drani ă „horjită” (scobită) este prevăzut cu coamă, loc unde apare un element „horneta” pentru evacuarea fumului; în cadrul acestei zone există o linie uni ară în ceea ce priveşte decora iile por ii, ferestrelor, prispei, etc. - casa din Surdeşti, Maramureş – sec XVIII (1780) – planul este constituit din 3 încăperi (cameră de locuit, tindă neîncălzită şi cămară); amintim că plafonul casei de locuit este realizat din grinzi aparente dispuse perpendicular fa ă de pere ii longitudinali, cu spijin pe „meşter grindă”.

Zona etnografică BANAT Întrucât perioada de început este uni ară întregului spa iu românesc, reluăm şirul seriei tipologice din momentul apari iei formelor noi de construc ie (cu poartă monumentală şi ziduri trainice de cărămidă), specificând că amplasarea acestora pe o linie comună cu vecinătă ile (specific zonal): - casa pe un rând cu 1-2 sau mai multe încăperi, cu tindă; cu cuptor; - casa pe doua rânduri sau cu două caturi. Casa pe un rând – casa cu tindă, cu vatră simplă în tindă (începuturile organizării interioarelor) , întregită cu dispozitiv piramidal deasupra pentru colectarea fumului într-un coş în pod sau în afara acestuia; casa cu cuptor de pâine în tindă – varianta cu o cameră şi tindă cu cuptor, cu două camere şi tindă cu cuptor, cu mai multe încăperi şi tindă cu cuptor. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: - casa din Barlova, Caraş-Severin – sec XIX – planul casei este constituit din 2 camere de locuit („casa de dinainte” şi „casa de dinapoi”) şi o tindă mediană (cuină); este amplasată cu latura îngustă spre uli ă şi este reprezentativă pentru perioada de trecere de la construc iile din lemn la cele din cărărmidă; partea din fa ă a construc iei (frontonul) este decorat cu ro i şi frunze.

Zona etnografică DOBROGEA In această zonă, în care au coexistat de-a lungul istoriei un număr însemnat de etnii, specificul locuin ei ărăneşti nu a suferit influen e care să producă modificări substan iale în tipologia acesteia. - locuin e semiîngropate – aveau planul pentru construc ie mai simplu decât cele din Câmpia Română, cu intrarea prin capăt sau cu intrarea plasată în mijlocul laturii lungi; - locuin e la suprafa ă; - bordeiele propriu-zise – folosite îndeosebi de popula iile turceşti şi tătărăşti; - casa pe un rând – cu tindă; - casa cu vatră de gâtit în tindă şi corp de încălzit în locuin ă, ce avea un plan destul de simplu (doua încăperi şi tinda). Au coexistat: locuin a semiîngropată cu intrarea prin capăt sau cu intrarea plasată în mijlocul laturii lungi (avea planul şi construc ia mai simple decât variantele din Câmpia Română).; locuin a la suprafa ă; bordeiele propriu-zise – folosite îndeosebi de popula iile turceşti şi tătărăşti; casa pe un rând cu tindă; casa cu vatră de gătit în tindă şi corp de încălzit în locuin ă (plan simplu: două încăperi şi o tindă).

Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: - casa din Ostrov, Constan a – sec XIX – este destul de joasă, fiind construită pe un postament de lut amestecat cu paie tocate şi stâlpi de stejar; cuprinde camera de locuit, camera curată cu intrare prin tindă, tindă, cămară şi prispă par ială; acoperişul casei, construit în 4 ape din „olane”. - casa din Unirea, Tulcea – sec XIX (1898) – planul construc iei prevede 5 încăperi (2 camere de locuit, 2 tinzi şi 1 bucătătrie), toate comunicând între ele; este construită din chirpici şi are acoperişul învelit cu stuf bătut la „pieptăn”; prispa din fa a camerelor de locuit este joasă, cu stâlpi ciopli i, iar intrările sunt prevăzute cu mici pridvoare; ca trăsătură zonală, acoperişul este comun casei şi anexelor gospodăreşti.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Acad. Română, I.E.F.C. Brăiloiu : “Sărbători şi obiceiuri” – Vol I. Oltenia. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002 2. Acad. Română, I.E.F.C. Brăiloiu, Constantin: “Sărbători şi obiceiuri” – Vol Vol. II, Editura Muzicală, Bucureşti, 1980 3. Alexandru, Tiberiu: Instrumentele populare ale poporului român. ESPLA, Bucureşti, 1956 4. Alexandru, Tiberiu: Vioara ca instrument muzical popular – în R.E.F. AN 2, Nr.3, Bucureşti, 1957, p 29-54 5. Amzulescu, I. Alexandru: Observatii introductive la cercetare cântecului “propriu –zis” în Revista de Etnografie şi Folclor 11, nr. 2, Bucureşti, 1966 6. Amzulescu, Al. I.: Balade populare româneşti. Vol. I – III, E.P.L. Bucureşti, 1964 7. Balaci, Emanuela: “Horele Mari” – Analiză morfologică. TOM 12, Nr. 5, Bucureşti, 1967, p 365-373 8. Bartok, Bela: Cântece poporale românesti din comitatul Bihor...culese şi notate de..., Bucureşti, 1913 9. Bartok, Bela: Volksmusik der Rumanen von Maramureş. Munchen, 1923 10. Bârlea, Ovidiu: Istoria Folcloristicii Românesti, E.E.R., Bucureşti, 1974 11. Bârlea, Ovidiu: Folclorul Românesc, Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981 12. Brâuner, Harry: Festivalul Căluşului românesc şi marile intelesuri ale folclorului. MUZ 19, nr. 8, pag. 22-26, 1969 13. Breazul, George: Idei, curente în cercetarea cântecului popular. Moduri pentatonice şi prepentatonice. Stud. Muz. I 1965 14. Breazul, George: Folclorum muzical – Muzica românească de azi. Bucureşti, 1940 15. Bucşan, Andrei: Dansul popular din satul Dragus, în R.E.F., tom XVI, nr. 1, Bucureşti, 1971 16. Bucsan, Andrei: Specificul dansului popular românesc. Editura Academiei Romane, Bucureşti, 1971 17. Burada Theodor T. Cercetari asupra danturilor şi instrumentelor de musica ale romanilor. Almanah Musical 3/1877, Iasi 18. Burada, Teodor T.: Despre întrebuintarea musicei în unele obiceiuri vechi ale poporului romanu. Almanah Musical 2, 1876 19. Ciobanu, Gheorghe: Contributii la istoria cântecului nostru popular, în R.E.F., tom II, nr. 1-2, Bucureşti, 1957

20. Cocisiu, Ilarion:

Cântece populare românesti (editie postumă alcătuită de T. Alexandru şi Maria Siminel – Fusteri) Editura Muzicală, Bucureşti, 1960 21. Comisel, Emilia: Preliminarii la studiul stiintific al doinei. Rev. Folc. AN4, nr. 1-2, Bucureşti1959, pag. 147-174; 22. Comisel, Emilia: Genurile muzicii populare românesti. Doina. Stud. Muz. 5, 1969, pag. 79-122 23. Comisel, Emilia: Contributii la cunoasterea eposului popular (Recitativul epic) în Rev. Folc. 8/1963, nr. 3-4, pag. 74-93 24. Comisel, Emilia: Folclor muzical.(Curs). Editura Didactica, Bucureşti, 1967 25. Comisel, Emilia: Traditie şi inovatie în folclorul muzical românesc. Cercet. Muz. 3, 1971 26. Costea, Constantin: Jocuri fecioresti din Ardeal. Structura şi tehnica miscarii. Editura Muzicala, Bucureşti, 1961 27. Georgescu, Corneliu, Dan: Jocul popular românesc-tipologie muzicală. Tipologie muzicala şi corpus de melodii instrumentale. Editura Muzicala, Bucureşti 1984 28. Ghinoiu, Ion: Obiceiuri populare de peste an – dictionar. Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucureşti, 1997 29. Cîscă, N.: Tratat de teoria instrumentelor – Acustică muzicală. Instrumente de suflat. Editura Muzicală, Bucureşti, 1988, p 114-128 30. Jula, N/Manastireanu, V.: Traditii şi obiceiuri românesti. Anul Nou în Moldova şi Bucovina. Studiu şi antologie literara. E.P.L., Bucureşti, 1968 31. Kahane, Mariana: Doine din Oltenia Subcarpatica. Rev. Folc. 8, 1963, nr. 1-2, pag. 99-116 32. Kahane, Mariana: De la cântecul de leagan la doina. în R.E.F. 10, nr. 5, 1965 33. Mârza, Traian: Obseva ii privind geneza cântecului propriu-zis. Editura Minerva, Bucureşti, 1970 34. Moldoveanu-Nestor, Elisabeta: Cucuna – Sărbătoare a secerisului. Cântecele de seceris din inutul Năsăud – Transilvania, I. Rev. Etn. Folc. 9, 1964 nr. 6, pag. 615-634; II Rev. Etn. Folc. 10, 1965, nr. 1, pag. 43-79 35. Niculescu-Varone G.T./ Costache Gainariu Varone Elena: Dictionarul jocurilor populare românesti. Editura Litera, Bucureşti,1979 36. Oprea, Gheorghe/Agapie, Larisa: Folclor muzical românesc. Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1983 37. Praoveanu, Ioan: Aşezările brănene - satul, gospodăria, locuin a. Editura Trans Expres, Braşov, 1998 38. Petrescu, Paul: Creatia plastica ărăneasca. Editura Meridiane, Bucureşti, 1976

Obiceiuri de iarna. Folclor muzical din repertoriul copiilor. Tipologie muzicala. Colectie de cântece. Editura Muzicala, Bucureşti, 1981 40. Rădulescu, Nicolae: Vioara cu pâlnie. R.E.F. TOM 12, Nr.5, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1967, p 375-383 41. Rădulescu, Nicolae: Lazar – o versiune românesca a eroului vegetational. Rev. Etn. Folc. 11, 1966, nr. 4, pag. 319-339 42. Rădulescu, Speranta: Sistematizarea tipologica a cântecului românesc. Principii şi metode de lucru. Editura Muzicala, Bucureşti, 1990 43. Stancu, D.D.: Forma ii instrumentale populare de suflat – Modalită i de lucru. Târgovişte, 1982, p 33-46, p 107-110, p 130-131 44. Secoşan, Elena/Petrescu, Paul: Portul popular de sărbătoare din Romania. Editura Meridiane, Bucureşti, 1984 45. ***: R.E.F. TOM 39, Nr.1-2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994 Repertoriul monumentelor de arhitectura populara. 46. ***: Bucureşti, Muzeul Satului, 1936-1986

39. Popa, Steluta:

ANEXA 1 – PORT POPULAR

ANEX 2 – INSTRUMENTE POPULARE

ANEXA 3 – ARHITECTURĂ POPULARĂ

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ..............................................................................................3 I. REPARTIZAREA PE ZONE ETNOGRAFICE A TERITORIULUI ROMÂNESC ..........................................................................................................4 TRANSILVANIA...............................................................................................4 BANAT .............................................................................................................4 OLTENIA .........................................................................................................5 MUNTENIA......................................................................................................5 MOLDOVA ......................................................................................................5 DOBROGEA ....................................................................................................6 II. DEFINIREA CONCEPTELOR ......................................................................7 III. PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ZONELOR ETNO- FOLCLORICE ..8 A. CONDI II NATURALE – limitele naturale ale zonelor etnografice reprezentative ale teritoriului românesc.............................................................. 8 Zona etnografică MUNTENIA........................................................................8 Zona etnografică OLTENIA............................................................................8 Zona etnografică MOLDOVA.........................................................................8 Zona etnografică TRANSILVANIA .................................................................8 Zona etnografică BANAT................................................................................8 Zona etnografică DOBROGEA.......................................................................9 B. OCUPA II ARHAICE ............................................................................... 9 C. TRADI II ŞI OBICEIURI (scurt istoric, clasificare, descriere) .............. 10 Zona etnografică MUNTENIA.......................................................................10 Zona etnografică OLTENIA...........................................................................12 Zona etnografică MOLDOVA........................................................................13 Zona etnografică TRANSILVANIA ................................................................15 Zona etnografică BANAT...............................................................................19 Zona etnografică DOBROGEA......................................................................21 D. CÂNTECUL (scurt istoric, caracteristici zonale).................................... 22 Zona etnografică MUNTENIA......................................................................24 Zona etnografică OLTENIA: ........................................................................25 Zona etnografică MOLDOVA: .....................................................................26 Zona etnografică TRANSILVANIA ...............................................................26 Zona etnografică BANAT..............................................................................28 Zona etnografică DOBROGEA.....................................................................29

E. INSTRUMENTE SPECIFICE ZONELOR ETNOGRAFICE (scurt istoric, caracteristici zonale) ......................................................................................... 30 Zona etnografică MUNTENIA:.....................................................................30 Zona etnografică OLTENIA: ........................................................................31 Zona etnografică MOLDOVA: .....................................................................32 Zona etnografică TRANSILVANIA ...............................................................34 Zona etnografică BANAT..............................................................................35 Zona etnografică DOBROGEA.....................................................................36 F. JOCUL (DANSUL TRADI IONAL) SPECIFIC ZONELOR ETNOGRAFICE (categorii de dans, caracteristici zonale) .............................. 37 Zona etnografică MUNTENIA:.....................................................................38 Zona etnografică OLTENIA: ........................................................................39 Zona etnografică MOLDOVA: .....................................................................40 Zona etnografică TRANSILVANIA ...............................................................41 Zona etnografică BANAT..............................................................................43 Zona etnografică DOBROGEA.....................................................................44 G. PORTUL TRADITIONAL (scurt istoric, descriere) ................................ 46 Zona etnografică MUNTENIA:.....................................................................46 Zona etnografică OLTENIA: ........................................................................48 Subzona etnografică OLTENIA DE SUD ........................................................ 48 Zona etnografică MOLDOVA.......................................................................49 Zona etnografică TRANSILVANIA ...............................................................49 Zona etnografică BANAT..............................................................................55 Zona etnografică DOBROGEA.....................................................................57 H. ARHITECTURA POPULARĂ (RURALĂ) – elemente de arhitectură, clasificare şi tirpuri de case (exemplificări zonale) .......................................... 59 Zona etnografică MUNTENIA:.....................................................................60 Zona etnografică OLTENIA: ........................................................................61 Zona etnografică MOLDOVA: .....................................................................62 Zona etnografică TRANSILVANIA ...............................................................64 Zona etnografică BANAT..............................................................................66 Zona etnografică DOBROGEA.....................................................................66 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..........................................................................68 ANEXA 1 – PORT POPULAR...........................................................................71 ANEX 2 – INSTRUMENTE POPULARE ........................................................72 ANEXA 3 – ARHITECTURĂ POPULARĂ .....................................................73