COVORUL TRADIŢIONAL - PARTE DIN MATRICEA NOASTRĂ CULTURALĂ

COVORUL TRADIŢIONAL - PARTE DIN MATRICEA NOASTRĂ CULTURALĂ

În ultimii ani, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală şi-a intensificat activitatea de salvgardare a covoarelor vechi, mizând, în primul rând, pe sentimentul patriotismului şi pe cel al proverbialei generozităţi a poporului nostru. Apropo, câte cineva poate mai ţine minte că am lansat un apel către populaţie - „Intră în istorie, dăruind muzeului un obiect", cu susţinerea logistică a Companiei Publice Teleradio-Moldova. Imaginaţi-vă - datorită acestui apel, patrimoniul muzeului s-a îmbogăţit cu peste trei mii de bunuri culturale, între care mai mult de 50 de covoare vechi, unele dintre ele cu valoare de unicitate. 
Muzeele fac tot posibilul pentru a conserva cât mai multe ţesături ornamentale, a cerceta şi a promova tradiţia covoarelor. Actualmente, muzeul nostru deţine o impunătoare (sub raport istoric, valoric şi reprezentativ) colecţie de covoare moldoveneşti -în jur de 1570. Ce-i drept, între acestea se regăsesc şi cele păstrate altă dată în fondurile Muzeului Naţional de Artă a Moldovei (intrate în 1999), şi cele din patrimoniul fostului Muzeu de Arheologie şi Etnografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (intrate în 2008). 
Este un lucru foarte important, pentru că, după anul 1991, odată cu deschiderea hotarelor, a început marele exod în lume al covoarelor noastre. Cum întotdeauna se întâmplă în asemenea situaţii, în Moldova au început să vină şi căutători (cumpărători) de valori patrimoniale. Actualmente, n-a rămas nici un sat cu tradiţii în ale ţesutului în care să nu fi fost o echipă sau mai multe de agenţi pentru achiziţionarea covoarelor. Au fost cumpărate cu preţuri infime sau schimbate pe covoare persiene zeci, iar uneori sute de covoare din acelaşi sat. La început, - cele mai vechi şi cele mai valoroase ca realizare artistică, apoi şi cele mai târzii,influenţate de decadenţă. Din discuţiile pe care le-am avut în teren am aflat că primii colecţionari au fost italienii, apoi turcii, francezii, americanii etc. Astăzi, o bună parte din aceste bunuri culturale pot fi vizualizate cu ajutorul lnternet-ului, accesându-se paginile web ale expoziţiilor şi magazinelor specializate în comercializarea covoarelor. Încercaţi, şi veţi rămâne surprinşi de mulţimea covoarelor noastre aflate în afara hotarelor republicii. În ţările Occidentului şi în Statele Unite ale Americii, prin intermediul galeriilor, muzeelor şi colecţiilor personale, a fost inclus în aşa-numitul circuit social un număr impunător de covoare moldoveneşti. Cele de o vechime respectabilă, ţesute în spaţiul de la est de Prut, sunt numite covoare basarabene (Bessarabian Carpets, Bessarabian Rugs, Bessarabian Kilims), pentru a fi identificate mai uşor din ansamblul covoarelor specifice Moldovei istorice, cu care ele se aseamănă.Ştiţi ce se întâmplă cu ele prin străinătăţi? Cele de valoare absolută sunt transmise în galerii, la licitaţii, şi încep să circule ca bunuri culturale de înaltă apreciere. O altă parte din ele, valoroase şi acestea, sunt pur şi simplu tăiate, iar fragmentele obţinute utilizate la tapetarea unor piese de mobilier, a poşetelor de damă, a pernuţelor de mobilă, astfel pierzându-şi marca de covor basarabean. Dar ceea ce n-am spus până acum, iar acum pot să spun, e faptul că multe covoare de-ale noastre, preţioase şi ele, însă considerate că nu au o înaltă ţinută artistică, sunt pur şi simplu distruse prin mărunţire, ca mai apoi lâna lor să fie refolosită, fiind amestecată cu fibre sintetice locale. Ulterior, din această materie primă cu o componentă naturală (a noastră) este fabricat alt gen de covoare. E barbar de real... 
În aceste circumstanţe, muzeele fac tot posibilul pentru a conserva cât mai multe ţesături ornamentale, a cerceta şi a promova tradiţia covoarelor. Actualmente, muzeul nostru deţine o impunătoare (sub raport istoric, valoric şi reprezentativ) colecţie de covoare moldoveneşti - în jur de 1570. Ce-i drept, între acestea se regăsesc şi cele păstrate altă dată în fondurile Muzeului Naţional de Artă a Moldovei (intrate în 1999), şi cele din patrimoniul fostului Muzeu de Arheologie şi Etnografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (intrate în 2008). Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei are în patrimoniu peste 200 de piese, iar pe locul trei se situează Complexul Muzeal Orheiul Vechi, cu peste 60 de covoare. Ca să facem un total la nivel de republică, trebuie să mai adăugăm cele 500 de piese conservate de celelalte muzee, raionale şi săteşti. Deci, la acest moment avem luate la evidenţa muzeală de stat aproximativ 2 330 de covoare vechi ce ţin de secolele XVII-XX. Consider că este un număr mic în comparaţie cu bogata şi importanta tradiţie a covoarelor în cultura noastră. 
Covoarele înseamnă mult mai mult decât obiecte textile pentru împodobit interiorullocuinţei. Prin intermediul ţesutului ales meşteriţele au concentrat în covoare foarte multă informaţie istorică, artistică, socială, prezentând-o într-un limbaj artistic înţeles de toţi membrii comunităţii tradiţionale. Mai puţin aceste valori sunt percepute, înţelese şi preţuite la noi acasă acum de cei care moştenesc vechile covoare.Treptat, e posibil că şi societatea noastră va începe să le uite... Ar putea fi prea târziu să se mai facă ceva. Târziu, în sensul că nu vom avea aceste bunuri culturale, deoarece prea puţine femei mai ţes covoare. Exodul covoarelor basarabene a început în secolul al XlX-lea, dar atunci, chiar dacă şi erau scoase peste hotare multe covoare valoroase, la fel de multe erau ţesute. Acum domeniul se pierde irecuperabil, devine istorie. 
Cu atât mai preţioasă este fiece ţesătură rămasă în ţară. Dar pentru a le face să lucreze în folosul societăţii, trebuie să schimbăm stereotipul că obiectele vechi sunt inutile. Vechimea înseamnă valoare. Iar obiectele de artă populară din care fac parte vechile covoare sunt la cel mai mare preţ! La cel mai mare preţ, dar nu pentru a le vinde, ci pentru a le păstra aici, acasă. Covoarele merită să fie reconsiderate atât în spaţiul privat, căci dintotdeauna au contribuit la ridicarea prestigiului familiilor în comunitate, cât şi în cel public, prin intermediul muzeelor. Orice exponat de muzeu solicită o permanentă supraveghere şi îngrijire, iar fiind vorba despre covor, trebuie să precizez că această grijă e una cu totul aparte. 
Materia primă - fibrele de lână -din care e confecţionat, nu este dintre cele mai rezistente, în plus, mai are şi un duşman năprasnic, molia, aşa încât şi noi, muzeografii, la fel ca bunele gospodine, periodic scoatem la aer covoarele. Adică, le aspirăm, le sorim, le periem, le curăţăm de pete, la necesitate - le restaurăm, le întărim pe pânză. După aceasta le expunem, pentru a putea fi admirate. De fiecare dată expunem alte piese, ca vizitatorii să le vadă cât sunt de frumoase, variate, atractive. Le-am expus şi cu prilejul sărbătoririi celor 20 de ani de independenţă ai Republicii Moldova, dat fiind incontestabilul fapt că şi cultura populară este o piatră de fundament în definirea etnicităţii unui popor. 
Ţesutul covoarelor este de vechime imemorabilă în cultura noastră. Face parte din devenirea şi afirmarea noastră identitară, exprimând elocvent şi convingător spiritul creator al poporului. Fireşte, pe parcursul timpului, meşteşugul alesului de covoare a evoluat, trecând prin mai multe etape de ascensiune, regres şi revigorare. A asimilat, precum e şi firesc, unele influenţe străine, în primul rând, tradiţia covoarelor orientale, aduse din Turcia. Însă, deja la a doua sau la a treia reluare a acestor motive, ele deveneau de nerecunoscut. Femeile preluau motivele şi le transpuneau aşa cum simţeau că e mai bine, conform unui ritm local inconfundabil, care păstrează caracterul naţional. Pentru că felul nostru de a stiliza motivele şi de a le amplasa în contextul covorului este foarte specific, foarte cald, foarte echilibrat, unul care dă voie motivului să plutească liber pe câmpul înrămat de chenar. Pe când în tradiţia orientală găsim o concentrare enormă şi o stilizare sacadată, rece a motivului, specifică felului de a gândi al acestor popoare.
Am trecut şi prin alt gen de influenţă. Să zicem, când în a doua jumătate a secolului XIX au apărut în piaţă componenţii chimici de anilină produşi de nemţi, care, dorind să-i realizeze cât mai repede şi mai profitabil, imprimau pe ambalajul acestor vopsele nişte modele de covoare, - cum ne-am exprima astăzi, în scopul de a face reclamă producţiei lor. Pentru unele dintre femeile noastre aceste modele au devenit o sursă de inspiraţie. Dar şi în acest caz nu a fost o confruntare forţată a tradiţiei, ci o asimilare treptată a unor forme care erau ale timpului respectiv. Adică, ţesătoarea nu avea altceva de făcut decât să ţină cont de noile motive, pentru că lumea le prefera, însă ea le transpunea în maniera locală a ţărancelor noastre. Şi tocmai datorită faptului că tradiţia locală a fost puternică şi a fost mereuperfecţionată, îmbogăţită pe seama altor tradiţii, astăzi vechile noastre covoare sunt atât de preţuite pe mapamond. Uneori, sunt mult mai preţuite în afara ţării noastre, decât în interiorul ei.
Ce facem ca să păstrăm rostul covorului tradiţional în cultura noastră modernă? Mai multe generaţii au lucrat enorm de mult, plăsmuind o irepetabilă gândire artistică şi plastică, elaborând şi şlefuind motive ornamentale sau compoziţii ornamentale, modele decorative. Mă întreb şi vă întreb: care este prezentul şi viitorul acestei remarcabile arte, altfel spus, a acestor bunuri culturale, care se îndepărtează tot mai mult de matricea noastră? Îmi răspund şi vă răspund: prezentul este trist, viitorul este sumbru... Actualmente, avem câteva ateliere mici amplasate la Tabăra, Orhei, şi la Comrat, unde - fiţi atenţi! - se ţes covoare din materie primă adusă din Turcia, după modele turceşti. Cele mai frumoase tradiţii ale covorului nostru le continuă doar două meşteriţe: Ecaterina Popescu din Clişova Nouă, Orhei, şi Elena Spinei din Maximovca, municipiul Chişinău.
Noile condiţii economice din ultimii douăzeci de ani au favorizat sau, dacă vreţi, au stimulat dezvoltarea oieritului particular şi, astfel, în sate se acumulează mari cantităţi de lână, de pielicele de cârlan, piei de oaie, pe care oamenii nu prea ştiu la ce să le folosească. în cel mai bun caz, le vând aproape pentru nimic unora, nu se ştie cine, care vin să le achiziţioneze numai ei ştiind pentru ce sau pentru cine. Pentru că timpul ne-a demonstrat - acolo, unde nu lucrează ai noştri, vor veni alţii, din afară, şi vor folosi în continuare, pe doar câţiva bănuţi, munca oamenilor de la noi. 
E un mare păcat că astăzi, când avem experienţa înaintaşilor noştri, când avem acces la atâtea deschideri tehnologice, nu conjugăm practica milenară a strămoşilor cu aceste realizări, pentru a face şi noi lucruri frumoase. De mai mulţi ani copiem pe hârtie sau fotografiem vechi covoare foarte valoroase ca realizare artistică, dar care sunt foarte deteriorate şi nu mai pot fi demonstrate. Pentru a păstra în circuitul valorilor aceste mostre de design, ce ţin de patrimoniul nostru cultural, pentru că au fost create de mai mulţi meşteri, este necesar ca Ministerul Culturii să elaboreze un program de stat privind salvgardarea acestui patrimoniu. Să plaseze meşterilor comenzi pentru a repeta cele mai valoroase covoare etnografice (vă asigur, sunt capabili să le execute foarte bine!), dintre care două-trei să fie expuse în sala de şedinţe a Parlamentului, două-trei - la Guvern, altele - la MoldExpo, apoi şi la ambasadele noastre, pe care le avem în atâtea şi atâtea ţări, pentru ca,împodobindu-şi cu ele interiorul, prin aceasta să le promoveze în ţară şi străinătate ca valori naţionale, căci anume valori naţionale sunt!!! 
Acest mod de promovare a lor pe plan naţional şi internaţional deschide noi căi de revigorare a străvechiului nostru meşteşug şi prin contribuţia oamenilor de afaceri - atât de la noi, cât şi de prin alte părţi. Acum, mai mult ca oricând, merită să se investească în această activitate. Pentru că n-am întâlnit încă un compatriot care să fie indiferent faţă de covoarele noastre.

Buzilă, Varvara. Covorul tradiţional - parte din matricea noastră culturală // Moldova: revistă de cultură şi dialog social. - 2011. - (noiem.- dec.). - P. 14-19.